Cum arată viitorul teatrului. În Europa

Revista trimestrială franceză UBU. Scènes d’Europe/ European Stages, bilingvă (franceză-engleză) şi ocazional trilingvă (a publicat numere în arabă) are ca temă pentru cea mai recentă ediţie a sa „emergenţa“ în teatrul de pe continent (după cum spuneam mai demult, definiţia de dicţionar românesc a cuvîntului e ceva de genul „ieşire a razelor luminoase, corpusculare etc. dintr-un mediu după ce l-au traversat“, în timp ce în practica internaţională „emergenţa“ se referă la debutul şi perioada de afirmare, precedînd consacrarea, a tinerilor artişti). Aşadar, 22 de jurnalişti, critici, teoreticieni, universitari scriu despre fenomenul „schimbărilor de generaţii“ şi al apariţiei unor nume noi în 19 ţări europene. Nu se cunosc între ei, însă punctele comune sînt evidente: articolele despre statele foste comuniste fac inerent o introducere despre „înainte“ şi „după“, moştenirea organizării teatrale de dinainte de 1990 jucînd un rol important. La fel, pentru aproape toate aceste spaţii, ca şi pentru ţările occidentale, dramaturgia tinde să fie principalul factor de regenerare artistică. Însă în textul său despre Irlanda, Sara Keating remarcă drept semn al unei mutaţii apariţia artiştilor-auteurs, în condiţiile supraconcentrării teatrului irlandez pe dramaturgie şi pe ideea de text.   Nu că lucrurile nu ar fi, cumva, interconectate, în peisajul complex al […]