O noapte de aprilie, o echipă de filmare şi cîţiva actori. A treia dublă a proiectului Victoria, scris şi condus din scaunul de regie de către Sebastian Schipper, la bază actor, stă să înceapă. Tensiunea este imensă. Banii de producţie rămaşi sînt numai pentru încă o încercare. Primele două s-au consumat de cîteva zile şi, chiar dacă nu au fost neapărat ratate, se putea mult mai bine. Echipa o simte, Sebastian o simte. Miza? Un film făcut dintr-un singur plan-secvenţă, lung de peste două ore şi mai dinamic decît multe demersuri unde tăietura intervine la fiecare cîteva secunde.
Berlinul e ciudat chiar înainte de răsărit. Crepusculul a trecut de mult, iar cetăţeanul de rînd încă doarme. Puştimea dansează în cluburi, interlopii pun cîte ceva la cale în subsoluri de bloc, iar găşti mici de golani o freacă aiurea pe străzi. Sînt cei care nu au destui euro să intre în localuri sau, pur şi simplu, din spirit rebel, vor să petreacă alternativ. În acest tip de lume îşi gîndeşte Schipper tot scenariul. Victoria se zbenguie într-un club obscur, cere un shot de schnaps, dar primeşte votcă, îl dă pe gît şi se pregăteşte să iasă. La ieşire, patru băieţaşi de cartier, fără bani de intrare, îmbrăcaţi în trening, o abordează destul de prietenos. Ea trebuie să deschidă dis-de-dimineaţă cafeneaua unde lucrează, dar se învoieşte să îi însoţească puţin. Din Spania şi de abia venită în oraş, nu ştie o boabă de germană şi întrevede posibilitatea de a mai cunoaşte cîte ceva din specificul local. Acţiunea începe destul de relaxat şi faptul că la început grupul vesel fură nişte beri dintr-un magazin unde vînzătorul a adormit (sau că în club luminile sînt efectiv orbitoare) nu anunţă mare lucru. Nici noi şi nici ei nu ne putem gîndi la ce are să se întîmple.
Cu premiera la Berlinale 2015, Victoria a fost iniţial refuzat de Toronto sau Sundance, pentru ca, în următorul an, aceste festivaluri să îl dorească explicit. Aşa se întîmplă de multe ori cu propuneri îndrăzneţe. Într-un exerciţiu jumătate nonconformist, jumătate înscris în tradiţii narative clasice, Schipper încheagă totul în jurul unei idei destul de uzate în lumea filmului: un jaf armat. Diferenţa e făcută de măsura în care este asumată reprezentarea realului şi de ramificaţiile ce rezultă de aici.
Schipper a mers mult pe improvizaţia dialogurilor, pe inspiraţia de moment a actorilor. Evident, a gîndit în avans evenimentele şi detaliile scenografice importante, dar, dintr-o nevoie de autentic, a lăsat loc şi pentru puţin hazard, care să aşeze lucrurile mărunte. Vorbind despre cele trei duble, pe prima a etichetat-o ca fiind prea reţinută, pe a doua, prea exagerată, iar pe a treia ca fiind îndeajuns de echilibrată încît să poată intra în postproducţie, unde a decis să rafineze anumite aspecte. De pildă, sunetul e lucrat în aşa fel încît unele momente conţin muzică suprapusă, iar altele se debarasează de priza directă – dintr-o necesitate pentru armonizarea narativă. Cu intervenţia compozitorului Nils Frahm, clipele de realism pur sînt alternate cu cele manipulate prin intervenţia delicată a extradiegeticului.
Un merit special pentru reuşita proiectului îl are, cu siguranţă, şi Sturla Brandth Grøvlen, director de imagine care a manevrat cu vivacitate un Canon EOS C300, cameră foarte performantă şi îndeajuns de uşoară – dacă despre şase kilograme mînuite timp de peste două ore, fără oprire, se poate spune astfel. Norvegianul era, la data adunării echipei, un cvasidebutant într-ale lungmetrajului, dar acum se poate lăuda că a semnat imaginea a două titluri importante: acesta şi Hrútar (r. Grímur Hákonarson, cîştigător al secţiunii „Un Certain Regard“, Cannes, 2015). Firescul din prestaţia Laiei Costa şi a lui Frederick Lau Sonne (protagoniştii) doar pune cireaşa pe un tort unde fiecare şi-a făcut bucăţica.
Felul în care Schipper (îşi) explică tot demersul – raportarea noastră la un eveniment pe care îl trăim acum e legată de felul cum îl proiectăm în timp şi de cel în care, în viitor, vom ajunge să îl rememorăm, retrăindu-l din nou şi din nou – ţine de filozofia generală a conştiinţei umane. Noi, ca entităţi raţionale, sîntem dependenţi de timp, pentru că acesta ţine de ordinea de fundal a conştiinţei, de raporturile invariabile între faptele ei: trăiri şi acte, care sînt toate actualizate într-o conştiinţă care trăieşte acum în care acum este ceea ce trăiesc eu, ca fiinţă individuală, cu viaţa mea cu tot, în chiar momentul de faţă, după cum, în egală măsură, acum poate fi un eveniment trecut, o rememorare, dar şi ceva ce ţine de viitor, ca expectanţă (Constantin Aslam, „Emil Cioran – Hermeneutica emoţiilor şi modelarea estetică a filozofiei“, ANNALS of the University of Bucharest – Philosophy Series, vol. LX, nr. 1, 2011, pp. 43-65).
Dincolo de aceste mize tehnice şi ideatice propuse, Victoria vorbeşte despre o lume în care rigoarea (exagerată?!) creează mari dezechilibre. Implicat în proiectului nouăzecist Lola rennt (unde a fost, însă, doar actor episodic), maniera lui Schipper aduce aminte atît de acel film, cît şi de altele asemănătoare (Funny Games, Oh Boy ş.a.). E greu de spus dacă regizorul neamţ a vrut să se înscrie într-o tradiţie underground a cinemaului Europei nordice, dar, printre multe altele, şi asta i-a reuşit.