Cum e scos din circulaţie un segment al patrimoniului spiritual

Zilele acestea se desăvîrşeşte reamplasarea Muzeului Literaturii Române din clădirea unde, prin ani, dobîndise prestigiul unei instituţii de relevanţă naţională. Cine parcurge Bulevardul Dacia, porţiunea dintre Piaţa Romană şi Calea Victoriei, remarcă foiala amorfă din preajma sediului bine cunoscut bucureştenilor. Lipsește însufleţirea, toată operaţiunea (sub supravegherea şi cu concursul angajaţilor permanenţi) decurge monoton, comandat, utilitar, stînjenită cumva de sentimentul despărţirii, poate nu de tot, dar pentru un timp greu de anticipat. Încet, încet decorul familiar dispare, panourile de profil sînt coborîte, sînt transportate cutii, ambalaje, colete gata de drum. Prin uşile întredeschise se zăresc un interior despuiat, ziduri golaşe pînă spre rotondă, fără obişnuitele colaje, fotomontajele ample populate de exponenţi ai scrisului diverselor generaţii de la Camil Petrescu la Marin Preda sau Nichita Stănescu. Cine ştie în ce ambianţă şi cînd se vor mai găsi laolaltă imaginile jucăuşe, marcate de puseurile iscoditoare de noutate şocantă ale avangardei, grupate chiar la intrare ca să-i vrăjească pe vizitatorii de orice vîrstă. Concomitent cu retragerea din circuitul public a mulţimii exponatelor de valoare istorică, intră în umbră istoria ca atare a Muzeului. Riscă să fie uitată munca de pionierat iniţiată cîndva de legendarul fondator care a fost Perpessicius. Se întîmpla să frecventez, pe […]