Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cum judecăm lucrările de artă din epoca socialistă?
Pornind de la o lucrare de Lelia Zuaf
- 31-08-2012
- Nr. 639
-
Yvonne HASAN
- OPINII
- 3 Comentarii
Răsfoind numarul din 28 iunie 2012 al revistei Cultura, am remarcat pe pagina Cultura mozaic un articol intitulat „Altfel de spaţii, altfel de naşteri“, semnat de Cristina Alexandra Pop. Autoarea articolului comenta o carte de Gail Kligman, apărută în 1998, The politics of duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania (Ulterior am aflat că această cartea fost tradusă în limba română și a apărut la Editura Humanitas în anul 2000). Comentariile autoarei articolului păreau să se concentreze asupra problemei exploziei demografice globale. M-am oprit repede din citit deoarece atenţia mi-a fost brusc captivată de fotografia care însoţea articolul – coperta cărţii recenzate. Motivul: fotografia reda o sculptură monumentală, Mama şi copilul, realizată de o bună prietenă de-a mea, Lelia Zuaf, în anii ’50 ai secolului trecut, pe vremea cînd mai locuia şi lucra la Bucureşti (actualmente locuiește în Haifa – Israel). Monumentul reprezintă o femeie tînără cu un copil pe umăr, păşind plină de elan. Sculptura a luat în anii aceia un premiu internaţional important la Paris şi, din cîte îmi amintesc, poate fi văzută pe Bulevardul Metalurgiei, fiind plasată pe spaţiul verde care desparte cele două fîşii de circulaţie a vehiculelor. Ceea ce m-a uluit acum cîţiva ani, cînd am […]
Unde dai si unde crapa !
Stiti cu ce se deosebeste realismul Verei Muhina de clasicismul lui Arno Breker ? Prin TALENT ! Exact la asta se refera si articolul comentat. Sculptura Leliei Zuaf este una de talent. Maternitati s-au sculptat in toate timpurile. Si cea in discutie nu are nimic „socialist” in ea. cat priveste „elanul” decar e vorba, el poate fi reflexul fericirii maternitatii dar si al unei sperante proprii (pe atunci). Am inteles ca autoarea traieste in Israel. Chiar, in primii ani de dupa infrangerea fascismelor de tot soiul (german, italian, japonez), oameni ca Lelia Zuaf, care evitasera Holocaustul, nu aveau dreptul sa priveasca viitorul copiilor lor cu indreptatita speranta?
Simplu: ca pe lucrari de arta !
Cum judecăm lucrările de artă din epoca fascista?
Tot ca pe lucrari de arta!
Daca vorbim de arta si nu de politica nu inteleg de unde se isca intrebarea \”cum\” !
Pentru ca tocmai cei care au dorit supunerea artei au facut-o prin impunerea fortata a criteriului politic in detrimentul celui artistic. Este suficient sa privim operele de arta ca opere de arta . Nimic mai firesc. Nu este necesar nici un sistem special in afara celui caruia ii apartin; arta.
Nu este de asemenea nici o minune ca au fost artisti si opere de reala valoare in orice perioada istorica, inclusiv in cea a dictaturii comuniste. Este suficient de amintit ca Vera Muchina era o mare sculptorita chiar daca intruchipa realismul si ideologia stalinista. Cu ce se deosebea asa de mult realismul lui Muchina de clasicismul lui Arno Breker, preferatul lui Hitler?
Si cu ce se deosebea formal Monsserat din 1937 al lui Gonzales, de pilda, de figura eroca a muncitoarei metalurgiste sovietice ?
Daca va referiti la dificultatea de a fi cu adevarat creator intrun sistem care impune falsificarea si reprimarea expresiei artistice – atunci intrebarea este cu totul alta: in ce mod s-a reusit conservarea valorii artistice intrun sistem opresiv. si nu cum judecam. Judecata noastra ramine aceeasi, raspunsul va fi insa cu atit mai subtil si mai specializat artistic. Nu stiu daca s-au scris istorii ale perioadelor intunecate pentru arta si artist din perspectiva creatiei de valoare convietuind in interiorul si in pofida sistemului opresiv.
Sculptura Leliei Zuaf -intradevar- nu are nici in clin nici in mineca cu epoca Ceausescu, nu ii apartine nici istoric nici ideatic (alegerea ei denota neintelegere crasa si a sculpturii si a subiectului cartii). Ar putea figura insa cu succes intr-o istore a sculpturii de tipul celei la care ma refeream mai sus.