Cum ne solidarizăm într-o cultură a dispreţului. Cazul Ponta-ICR

Neadevărurile flagrante ale lui Victor Ponta În luna aprilie, premierul Victor Ponta a refuzat să semneze actul de decorare a fostei conduceri a ICR, motivînd că aceasta s-ar face vinovată de „opinii antiromâneşti, chiar fasciste“ („fascist bătrîn“ a fost eticheta pentru Mircea Mihăieş). Grupul de iniţiativă care, cu puţin timp înainte, pregătise demonstraţia pro-Andrei Pleşu a gestionat solidarizarea cu H.-R. Patapievici şi Mircea Mihăieş. Peste 150 de persoane au protestat împotriva „neadevărurilor flagrante şi calomniilor scandaloase“ şi au semnat apelul care califică ICR din perioada 2005-2012 drept „o instituţie exemplară, dedicată adevăratelor valori ale spiritualităţii din ţară. Cultura română nu ar fi ajuns nicicînd mai bine reprezentată în afara ţării precum în acea perioadă“. Ce ar fi corect în această istorie? Cîteva lucruri sînt evidente: fosta conducere a ICR nu este nici antiromânească, nici fascistă; între 2005-2012, Institutul Cultural Român a funcţionat cu mult mai bine decît Fundaţia condusă de Augustin Buzura şi, de asemenea, mai bine decît ICR în timpul mandatului lui Andrei Marga sau al conducerii actuale. Ca să susţii că Institutul a funcţionat exemplar, ar fi trebuit anterior evaluate, cît de cît obiectiv, politicile culturale ale ICR: consistenţa obiectivelor, impactul, transparenţa şi calitatea procedurilor, raportul cheltuieli-rezultate etc. […]