Este deja un loc comun. Întrebarea pe care și-o puneau nu doar formaliștii ruși – Ce este literatura? – capătă pe zi ce trece mai multe nedumeriri și răspunsuri decît acum 100 de ani. Impactul agresiv al știrilor transmise de agențiile de presă, radioul și televiziunea, care au concurat, la un moment dat, braț la braț, pînă să apară internetul și tabletele, schimbă din mers nu doar tehnica, stilistica și organizarea lăuntrică a ceea ce numim încă literatură, dar și conținutul. Temele, subiectele și personajele literaturii capătă consistența unei realități într-o perpetuă modificare. Ce e astăzi nu mai este mîine, ceea ce s-a întîmplat ieri se poate consuma și mîine. Totul depinde de selecția pe care o face producătorul de text – poet, prozator, eseist, dramaturg, mai nou blogger – și de abilitatea de a modela un spațiu poetic-epic pe măsură. Despre cîteva volume ce-și trag seva din realitățile lumii, de ieri sau de azi, este vorba în acest grupaj.
Katja Petrowskaja a fost recent la București. Numele nu-mi spunea nimic. Și nici agenda personală nu-mi permitea să dau o fugă pînă la simpaticul spațiu dominat de cărți care se dovedește de fiecare dată Librăria Humanitas-Cișmigiu. Nu am apucat să merg la lansarea cărții ei Poate Estera. Povestiri (Editura Humanitas Fiction 2016, traducerea din germană și note Alexandru Al. Șahighian), dar am fost uimită după ce am citit pînă și lista celor cărora le sînt adresate mulţumiri din coada cărții. Povestiri, ni se spune direct din titlu, dar aceste frînturi de viață, relatări, mărturii, amintiri și confesiuni de tot felul sînt ele chiar povestiri, așa cum știam noi din teoria și practica literaturii? Povestire este Moartea la Veneția, a lui Thomas Mann, povestire este Metamorfoza lui Kafka, povestire este Doamna cu cățelul a lui Cehov. Și atunci? Atunci putem spune, mai pe românește, că aceste Geschichten, cum apar ele în titlul original de la Suhrkamp Verlag, în 2014, sînt realmente, la propriu și la figurat, istorii. Istoriile personale ale vocii auctoriale care este a autoarei înseși – dar am putea considera și a altei femei –, istoriile personale ale multor ființe din trecutul și din prezentul autoarei – un intens du-te-vino între trecut și prezent –, dar și istoria evreilor, polonezilor, ukrainenilor, rușilor și germanilor care populează textul și-l fac extrem de viu. Un furnicar de oameni care au fost/sînt puşi în mișcare de cei puțini care încearcă să deslușească ce a fost. Cu cine mai rămîi dintr-o familie care s-a destrămat? Cine ești tu? Urme există, rămîne să descoperi, din frînturi, cioburi și din memoria colectivă, care nu se șterge, ci capătă alte forme. O întreagă umanitate participă la refacerea unui timp și spațiu. Cu ei, cu o întreagă umanitate care piere în vălmășagul pe care istoria secolulului al XX-lea îl scrie în acest colț de lume, cu centrul la Kiev. O pluripoveste teribilă, un text tensionat și extrem de bine articulat, pe fondul unui păienjeniș de întîmplări cu oameni de tot felul. De treabă sau ticăloși, comuniști sau naziști, evrei sau polonezi și ukraineni, în mijlocul cărora au trăit pînă au fost lichidați cu o brutalitate de neînchipuit. Dacă despre Auschwitz știm destule, despre Babi Iar s-a vorbit mult mai puțin. Geografia ororilor secolului al XX-lea încă nu e bine așezată. Și totuși, viața învinge moartea, așa cum realitatea învinge mereu în lupta cu ficțiunea. Ce să mai inventezi cînd totul, deja, pare inventat? În rău sau în bine. Despre toate acestea scrie cu multă căldură și înțelegere – nu e nici o rușine – Katja Petrowsakaja. Născută în 1970 la Kiev, cu studii la Tartu, în Estonia, la New York și la Moscova, ca apoi să se stabilească, din 1999, la Berlin, unde va scrie, direct în limba germană, această carte. O carte deja tradusă în peste 20 de țări, a unei prozatoare pe care, evident, rămîne să o urmărim cu interes. O mare prozatoare de astăzi, precum Margaret Atwood, Gabriela Adameșteanu, Elif Shafak sau Cristine Angot. Să mai zică cineva că nu avem prozatoare de mare forță.
Tot un necunoscut era pentru mine și Florian Illies (n.1971, la Schlitz, în Germania, istoric de artă, jurnalist și scriitor) pînă să-mi pice în mînă volumul 1913. Vara secolului (Editura Polirom, 2016, traducerea din limba germană și note de Vasile V. Poenaru), care, realmente, a fost o mare surpriză. Se citește în ritm alert. Avem o construcție epică ingenioasă – anul 1913, parcurs lună cu lună, din ianuarie pînă în decembrie –, care aglutinează, din istoria lumii, dar mai ales a Germaniei, evenimente și întîmplări care au marcat un moment anume. Fie că sînt personalități culturale de prim rang, fie că sînt picanterii cu personaje publice, fie că sînt evenimente politice care vor marca istoria imediată. Hitler apare lîngă Stalin, Kandinski, Klee și Max Ernst populează același spațiu cu Musil, Thomas Mann, Proust sau Alma Mahler. Frînturile de evenimente devin mici povești, ceea ce părea atunci Breaking News devine poveste. Story. Talentul autorului este de a prelucra informațiile/noutățile zilei și de a construi/alcătui o radiografie a unui an. „Timpul“ unui an, 1913, în cazul de față. Cu zile și nopți, cu multe-multe întîmplări și personajele care au colorat/marcat epoca. Fie că e vorba de pictori/artiști/muzicieni/scriitori, fie că este vorba de oameni politici sau de înalți demnitari ai Europei. Se reface un întreg univers, extrem de bine conturat. Anul se termină cu o notă a prozatorului Arthur Schnitzler, de pe 31 decembrie 1913. „Lumea a jucat la ruletă“, notează diaristul. „La miezul nopții se ciocnește pentru anul 1914“, notează Florian Illies. „În 1914 se declanșează Primul Război Mondial“, consemnez și eu, furată de jocul, inteligent și sprințar, de a combina fragmentele de trecut cu propriile comentarii. Da, o frumoasă „Geschichte“ această carte pentru cei care sînt interesați. Ca și mine, de istoria, mai ales culturală, a Europei, a Germaniei, cu precădere. Ca idee, cam cum ar ieși un 2016, dacă am încerca un similar joc epic. Poate tentează pe cineva să încerce. Lui Florian Illies i-a ieșit o carte foarte frumosă. Interesantisimă.
Karl Ove Knausgard (n.1968) este un bine cunoscut prozator norvegian, autor al unei uriașe saga a Scandinaviei. În șase volume. Lupta mea. Cartea doua: Un bărbat îndrăgostit (Editura Litera, 2016, traducerea din limba norvegiană de Simina Răchițeanu) este mai consistent decît primul, și asta nu doar pentru că are 685 de pagini (primul avea „doar“ 511), ci pentru că abordează un subiect mai intens colorat de trăiri lăuntrice, cum este dragostea. Iubirea pentru o femeie, îndrăgostirea, dacă putem spune așa, apoi afecțiunea pentru copiii lui, patru la număr. Natura Nordului sigur că influențează patimile, tot așa cum geografia Scandinaviei, cu o altfel de rotație a anotimpurilor și a exceselor ei, dă un alt sentiment al vieții. Și totuși, pulsează ceea ce știm și noi, chiar dacă mergem rar cu schiurile, chiar dacă frigul e mult mai puțin pătrunzător ca în Norvegia, unde se consumă poveștile sau Suedia, unde trăiește propriu-zis prozatorul norvegian. Oamenii tot oameni. Ambiții, vanități, orgolii, cariere de tot felul, se bea, se mănîncă, se și moare, atunci cînd vine sorocul. Karl Ove Knausgard construiește cu răbdare, balzacian am putea zice, fără prea multe divagații – care nu lipsesc, altminteri, observații fine se pot desluși la tot pasul, că sînt ele de lectură sau propriile meditații de intelectual furat mereu de treburile cotidiene –, un univers uman credibil și creditabil. Lumea Nordului scandinav, unde se vorbește mai puțin, și capriciile/mofturile nu-și află rostul. Totul sau nimic, bucurii consumate rapid, iuți, intense, ca și disperările la fel de intense și o anxietate, cenușie, neagră, ce se strecoară în timp. Care sfîrșește în alcool sau în faimosul tablou al lui Munch, Strigătul, de la Muzeul Național din Oslo. Nu totul e la vedere. Nu totul e însă așa cum credem sau am citit în Knut Hamsun sau am urmărit în piesele lui Ibsen și Stridberg, în muzica lui Grig sau am urmărit în filmele lui Ingmar Bergman. Doar că, în narațiunea lui Karl Ove Knausgard, sîntem scutiți de vibrațiile negative, dostoievskiene, să le zicem, întîmplările vieții curente se înnoadă cursiv și firesc. Fără crispări, seisme. Toate cele bune și rele sînt suportabile. Mare succes în țările nordice a avut acest roman-fluviu – peste 3500 de pagini –, publicat între 2009 și 2011, un fenomen în Norvegia, unde s-au vîndut peste 450.000 de exemplare. Scriitorii români pot fi realmente invidioși. Dar nu aceste detalii editoriale fac din ea o carte realmente bună, ci tonul cu care îşi tot povestește viața, și o anume răbdare cu care construiește marele edificu epic. Fără să fie neapărat proustian sau joycian, fără să apeleze la un inventar de experiențe stilistice, Lupta mea relevă a radiografie a lumii de azi. Că e ea scandinavă contează mai puțin. Este o realitate care devine text prin însuși gestul povestirii. Nu e puțin lucru.
O realitate care desfide orice fel de interpretări ale unei suprarealități se regăsește în Jurnalul de la Guantanamo (Editura Corint 2016, colecția „Istorie“, coordonată de Lavinia Betea, traducere din limba engleză de Mihai Drumur, prefață, consistentă și la obiect, de Marian Voicu), scris de Mohamedou Ould Slahi și editat de Larry Siems. Este o carte ieșită din norma curentă, diferită de ceea ce numim o carte. Este un document de 466 de pagini, o mărturie scrisă în vara toamna lui 2005 de către un deținut din închisoarea de la Guantanamo, bază militară americană pe teritoriul Cubei. Mohamedou Ould Slahi este originar din Mauritania, educat și cu studii de inginerie în Germania, care revine în Mauritania. Este arestat la cererea SUA, transferat în Iordania, apoi mutat în Afganistan, pentru ca, în final, să ajungă, pe 5 august 2002, la Guantanamo. „În 2010, un judecator federal american a ordonat punerea lui în libertate, autoritățile americane au făcut apel. Guvernul american nu l-a acuzat niciodată pe Mohamedou de vreun delict. El continuă să fie închis la Guantanamo“, am citat din scurta notă biografică a editorului român. Larry Siems este un activist american pentru drepturile omului, autor a mai multor cărți despre tortură și despre situația din peniteciarele lumii. Mi-e greu să preiau și să reformulez toate aceste informații care dau conturul unei cărți cenzurate. Deținutul 760 de la Guantanamo a reușit prin avocații săi să aibă dreptul de a publica acest testimoniu/mărturie/ strigăt de disperare. Viața de zi cu zi. Fără noapte, fără zi, doar timpul suspendat. Și noua familie, gardienii și deținuții. Totul capătă alte dimensiuni. Nu e ușor să nu înnebunești. Fără să încercăm să facem o telenovelă din cazul unui – presupus doar – terorist, nu ai cum să nu fii impresionat de povestea unuia dintre acești condamnați fără condamnare. Sigur că nu sînt uși de biserică, or fi făcut ei ceva de au fost umflați – termenul îi aparține lui Fănică Tipătescu, cînd îi dă ordin lui Pristanda să-l aresteze pe Cațavencu –, arestați de autoritățile americane. În cazul lui Slahi, contacte cu Al Qaida și cu doi dintre teroriștii de la 11 septembrie 2001. În fine, o prefață a lui George Voicu și o alta a lui Larry Siems ne dau explicațiile lămuritoare despre soarta acestei depoziții, despre cenzura aplicată prin pasajele acoperite cu negru și despre comentariile care pot genera lungi discuții despre soarta acestor oameni cu un destin incert. Nu există suficiente dovezi pentru o condamnare, dar există „suspiciuni rezonabile“ ca ei să fie în continuare deținuți în diverse locații. În cazul de față, la Guantanamo. Aflăm cîte ceva despre brutalitatea anchetelor, a torturilor, aplicate de grupul operativ de investigații criminale și de agenți din Serviciul de Informații al Armatei, conform legilor americane. FBI-ul și-a retras însă participarea la aceste misiuni în toamna anului 2002, opunîndu-se metodelor de interogare practicate de Serviciul de Informații al Armatei. O carte care e o radiografie a lumii de astăzi, unde violenței propagate de terorismul islamic i se răspunde pe măsură. Greu de dat verdicte, de judecat în termeni etici, greu de suportat adevărul dus pînă la capăt. O carte despre despre cum se poate afla adevărul și apoi despre ce să faci cu el. Teribilă carte. Asta e lumea în care trăim. Cu bune și rele deopotrivă. Există soluții pentru a o schimba? Nu știu și mi-e și frică să mă gîndesc. Orice este posibil, după ce deja am depășit imposibilul. Realitatea. Care devine irealitate, ficțiune, text. Sau ce anume?