Am citit acum cîteva zile, într-unul dintre cele mai importante cotidiene americane, că o anchetă efectuată recent la Harvard University constata că 51% dintre studenţii de 19 pînă la 28 de ani sînt împotriva societăţii capitaliste (vezi articolul „A majority of millennials now reject capitalism, poll shows“, în ziarul Washington Post, din 26 aprilie 2016). Surprinzător? Poate nu la Paris sau la Bucureşti, la Londra sau la Berlin, dar în SUA, astăzi, un asemenea rezultat te poate pune pe gînduri. Cei care urmăresc campania electorală americană îmi vor spune că rezultatele obţinute de contracandidatul democrat Bernie Sanders, în bătălia sa cu doamna Clinton, reflectă oarecum această situaţie. Autorul articolului din Washington Post spune însă că, dimpotrivă, acest social-democrat este cel care-i împinge pe „milenarişti“ în direcţia refuzului unui sistem care se identifica pînă acum total cu etosul American (sau viceversa).
Meditînd în zilele acestea asupra evenimentelor care l-au determinat pe Zevedei Barbu să-şi părăsească postul de la Ambasada din Londra a Republicii Populare Române după 1948, el, fostul militant procomunist din anii războiului (vezi excelentul articol, pe această temă, al profesorului Virgiliu Ţârău, în Zevedei Barbu, psiholog, sociolog şi filozof român şi englez, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015), m-am întrebat adesea cum s-au desfăşurat momentele de tranziţie dintre anii 1945 şi 1947 în ţările învecinate României. Mă interesa, în special, imaginea „micro“, mai degrabă decît cea „globală“, mereu prezentată în cărţile de istorie recent apărute; de aceea căutam cu predilecţie mărturii individuale, jurnale şi amintiri ale acelora care au trăit evenimentele. Fie în calitate de actori, fie în aceea de spectatori, activi sau pasivi.
Întîmplarea a făcut să-mi cadă în mînă, tot zilele acestea, un tom de vreo 500 de pagini, care include jurnalele lui Gheorghi Dimitrov dintre 1933 şi 1949, publicate de Yale University Press (The Diary of Giorgi Dimitrov, Edited by Ivo Banac, 2003). Lectură extrem de interesantă, deoarece, după cum bine ştim, Dimitrov, conducătorul comuniştilor bulgari încă din anii ’20 ai secolului trecut, a fost şi şeful Cominternului pînă la dizolvarea acestuia, în 1943. Apropiat deci atît de conducerea sovietică, de grupul din jurul lui Stalin, cît şi de conducătorii comunişti refugiaţi la Moscova, dintre care mulţi vor deveni lideri ai ţărilor blocului de Est, după 1947. Cu mare grijă, Dimitrov notează tot ce discută cu Stalin, dar şi cu politicieni precum Molotov sau Malencov, cu militari precum Bulganin şi Voroşilov sau cu ideologi ca Jdanov. Cînd el nu e în stare să ia note, alţii o fac: spre exemplu, în 6 decembrie 1945, în timpul unui dineu la care, alături de Stalin, participă şi Molotov, generalisimul le explică comesenilor că există două posibilităţi sau două forme de realizare a dictaturii proletariatului, una fiind cea care s-a realizat în Rusia Sovietică, cealaltă, aceea a democraţiei populare aşa cum au definit-o Marx şi Engels, bazîndu-se pe modelul Comunei din Paris. Nu ştiu dacă lucrurile acestea ne-au fost explicate în orele de „socialism ştiinţific“, în liceu sau la facultate, cu toţii trăgeam pe cît puteam chiulul de la aceste ore; dar acum, lucrurile văzute din perspectivă istorică par mai interesante, mai cu seamă cînd le receptăm de la surse la care nu aveam acces în acei ani. În „democraţia populară“, explica Stalin, dictatura proletariatului se poate realiza într-o republică democratică, în care proletariatul este majoritar, cu condiţia ca el să aibă un rol dominant: „După părerea noastră, le spune Stalin conducătorilor polonezi şi bulgari care-l înconjurau, voi nu trebuie să instauraţi neapărat un regim sovietic!“. Cu trei ani în urmă (vezi însemnarea lui Dimitrov din 28 ianuarie 1945), Stalin îi spunea acestuia un lucru şi mai surprinzător: „Poate că greşim atunci cînd susţinem că forma sovietică este singura care poate duce la socialism. În practică, lucrul pare a se verifica, dar cu siguranţă că aceasta nu este singura cale. Mai există şi alte modalităţi precum, spre exemplu, republica democratică şi, în anumite condiţii, chiar şi monarhia constituţională!“ (să ne re-amintim că în acel moment atît România, cît şi Bulgaria mai erau monarhii). Propoziţia-cheie care revine mereu în discursul lui Stalin are însă o rezonanţă sinistră: „Pentru noi, este axiomatică ideea că trecerea de la capitalism la socialism este imposibilă fără dictatura proletariatului“ (ibid., 6 decembrie 1948).
Tinerii intervievaţi de către cei de la Harvard au citit, cu siguranţă, multe cărţi de istorie contemporană şi de politologie; probabil însă că nici unul nu a citit jurnalele lui Gheorghi Dimitrov…
Columbia, 2 mai 2016