Cum se repetă spectacolele. Cîteva exemple

Reenactment-uri – aura istorică a producţiei originale domină lectura creaţiei refăcute; de obicei, un reenactement nu e realizat de același artist, cuprinde referinţe la original și, eventual, la procesul de reconstrucţie în sine, însă nu e obligatoriu: Trilogia antică, regia Andrei Șerban, refăcută la Teatrul Naţional București, la 20 de ani de la premiera de la LaMaMa, New York. În mod cert, nu a fost privită ca un reenactment la premiera de la începutul anilor ’90, însă scopul explicit al montării a fost să le ofere actorilor și publicului experienţa unei creaţii teatrale de referinţă din repertoriul mondial al ultimelor decenii – iar spectacolul a fost și perceput ca un demers recuperatoriu.   Remake-uri – în general, reluarea aceleiași viziuni regizorale la distanţă foarte mare de timp, fără ca, spre deosebire de reenactment, referinţa la caracterul patrimonial al montării originale să joace vreun rol: Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, montată original la Piatra-Neamţ, în 1979, refăcută la Teatrul Metropolis (București), în 2011, cu păstrarea structurii de musical a originalului. În 1998, Horaţiu Mihaiu a creat spectacolul Recviem, după Leonid Andreev, la Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sfîntu-Gheorghe, pe care l-a reluat în 2013, la Teatrul Ariel din […]