„Cum şi de ce? Întreabă-te, domnule?“

Ce bine trăiam eu înainte de a-l cunoaşte pe Costică Stănescu! Fulgera şi tuna, ploua sau ningea, îmi vedeam de treaba mea, nimeni nu mă supăra. Vorba aceea: n-aveam idei multe, dar fixe: Rebreanu, Rebreanu, Rebreanu, dimineaţa, la prînz şi seara, renunţînd adesea la micul dejun, la o masă ca lumea de amiază şi la cină, înlocuite, ani în şir, cu un sandvici la bufetul serviciului, o zeamă chioară şi-o mîncare cu sos lung la cantină, cu pîine la discreţie, plus cîteva chifle, mîncate apoi din două-n două ore, între 16 şi 20, la Biblioteca Academiei Române, unde, la închidere de program, custodele ne zorea cu clopoţelul să ştergem putina. „Ora-nchi – derii, tovarăşi! Mai e şi mîine o zi!“ Era clipa cînd Vîrgolici se grăbea să-şi aprindă un Mărăşeşti, să pufăie cu năduf, ca răzbunare pentru restricţia de pînă atunci, mai toţi schimbînd în hol fişe biobibliografice, ştiind ce cîini întărîtă fiecare. Era singurul negoţ pe care ni-l îngăduiam în folos propriu, pe baza unor relaţii de perfectă reciprocitate. Dar şi mîndria de a lucra în sala de manuscrise sau la „interzise“, alături de Perpessicius, C.C. Giurescu, Şerban Cioculescu ori, mai rar, de G. Călinescu şi Tudor Vianu. B.A.R, […]