Curajul poetic al feminitatii

Ioana NICOLAIE Poza retusata Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2000, 84 p., f.p. Poate si pentru faptul ca sintem – nu-i asa? – la portile Orientului, unde totul e luat à la legere, nu avem prea multe povesti de dragoste adevarate in literatura. Oricum, in literatura si mai ales in poezia noastra scrisa de femei nu am intilnit pina acum nici un exemplu convingator. Evit, deliberat, sintagma „poezie feminina“ – dar poate ca nu e bine sa o evit. Acest termen a reprezentat multa vreme un fel de stigmat sexist, in conditiile in care statutul social al femeii din Romania nu-i permitea acesteia decit obisnuitul sentimentalism romantios, pudibonderii edulcorate, o retorica inconsistenta, lesinata si infiorata etc. Ca o reactie fireasca la acest stereotip, majoritatea poetelor generatiei ’80 (dar si citeva din generatiile anterioare, o Nora Iuga, bunaoara) au raspuns printr-o poezie dura, nemiloasa, hiperlucida, „emancipata“, pe care as numi-o – in lipsa unui alt termen mai potrivit – „poezie feminista“, mergind insa mai curind in sensul feminismului clasic (iar nu al celui postmodern). Uritirea afisata, visceralitatea, sexualitatea ostentativa, crisparile ontologice si depoetizarea ilustreaza in fond „categoriile negative“ ale avangardismului si modernismului tirziu. Fenomenul s-a radicalizat dupa 1990, in forme, adesea, degradate. […]