Spectacolul care a avut loc în Haus der Universität, Casa Universităţii din Düsseldorf, se numea Satie und Dada – Da Dada da war, war Dada da. 100 Jahre Dada, 150 Jahre Eric Satie (Satie şi Dada – Dat fiind că Dada a fost aici, Dada a fost aici. 150 de ani de dadaism şi 150 de ani Eric Satie). Sala avea 250 de locuri, intrarea era gratuită şi fiecare se putea aşeza acolo unde avea poftă. Dar iată că, de la bun început, lucrurile au luat o întorsătură cu totul şi cu totul neobişnuită. De pildă, cînd s-au deschis uşile, lumea, avidă de dadaism, a dat năvală în sală, de parcă ar fi stat la coadă la carne pe timpul lui Ceauşescu. Mi-am rezervat ca printr-o minune un loc în al doilea rînd, prin jacheta pe care am pus-o pe speteaza scaunului. La un moment dat însă, m-am dus scurt la toaletă şi, după un minut, cînd m-am întors în sală, o şarmanta doamnă într-o rochie roz, cu un fular de mătase alb, se aşezase pe locul meu. „Tut mir leid/Îmi pare rău“, am spus oprindu-mă în faţa ei, „das ist mein Platz/ Acesta este locul meu“. „Nein, das ist mein Platz/Nu, acesta este locul meu“, a spus frumoasa, iritată. „Nu vedeţi că stau pe el?“ Mi-am luat frustrat jacheta, pe care femeia o mototolise cu spatele, şi m-am dus în spate, unde, din fericire, am mai găsit un locşor în penultimul rînd.
În prima parte a spectacolului, o tînără poetă exaltată, cu privirea focoasă, a recitat pe scenă, preţ de vreo cincisprezece minute, delirante texte dadaiste, timp în care am simţit spiritul compatriotului meu Tristan Tzara plutind în sală. Apoi, un tînăr pianist japonez şi o şi mai tînără pianistă germană, studenţi la Robert-Schumann-Hochschule, renumitul Conservator din Düsseldorf, au interpretat un fragment mai lung din Vexations şi melancolicele Gymnopédie No. 1 şi 2.
În pauză, doamna de lîngă mine, care purta o rochie neagră şi un fular de mătase lila şi care, prin proporţiile ei, îmi amintea de o comodă masivă în stil Biedermeier, mi-a strecurat visătoare: „Mda. Sper ca în partea a doua pianiştii să cînte, în sfîrşit, şi ceva de Satie“. Am privit-o uluit, nu glumea deloc. „Păi tot timpul nu au cîntat altceva decît Satie“, am spus, la care ea mi-a replicat ferm: „Nu. Îl cunosc bine pe Satie. Au cîntat poate Debussy sau ceva în genul acesta, dar nu Satie“. „Sau poate Roissy-en-Brie“, am murmurat eu şi am adăugat rapid: „Şi cum v-au plăcut textele?“. „Textele, din păcate, nu le-am înţeles“, a spus doamna. „Poeta are un puternic accent berlinez. Şi eu nu prea le am cu accentul şi dialectul berlinez.“ „Poeta vine din Viena. Asta se poate citi şi în prezentarea programului“, am spus eu. „Şi are un inconfundabil accent vienez.“ „Ei, aş“, a spus doamna, dînd dispreţuitor din mînă.
După concert, am întîlnit-o la ieşire pe Karin, o prietenă care stă în acelaşi cartier cu mine şi care fusese una dintre organizatoarele spectacolului. Ne-am îndreptat împreună spre staţia de tramvai şi, cînd i-am redat discuţiile avute cu doamna în roz şi doamna în negru, a rîs cu lacrimi. „Nu-i adevărat, pe asta ai inventat-o“, a spus ea, înecîndu-se de rîs.
Da, exact aşa s-au petrecut lucrurile în seara aceea dadaistă, orice spuneam, nimeni nu voia mă creadă. Şi eu nu numai că am simţit spiritul iubitor de haos al lui Tristan Tzara plutind prin preajmă, ci am reperat-o şi pe ingenua şi neobosita consumatoare de cultură coană Chiriţa, şezînd live taman lîngă mine în sală, în ediţie germană.