Cu adevărat nouă în lirica anilor post-`90 va fi regăsirea apetitului pentru metafizic, pe care (supralicitat în poezia lui Nichita Stănescu) optzeciştii l-au ocolit în general cu o suspiciune programatică şi au făcut din el principala lor ţintă polemică. Nu mai e vorba însă de metafizica „laică“ a celor 11 elegii, nici de „picturile metafizice“ ale oniriştilor sau ale poeţilor inspiraţi de aceştia, cu atît mai puţin de producţia „imnică“ a lui Ioan Alexandru, tolerată totuşi de cerberii regimului comunist. Se poate vorbi, dimpotrivă, de configurarea unei noi religiozităţi, care se concretizează în „mistica minimalistă“ a lui Cristian Popescu, Iustin Panţa sau Mihail Gălăţanu, dar şi în religiozitatea „agonală“ din poemele lui Ioan Es, Pop sau din textele publicate după 1989 de Marta Petreu.
Mistica minimalistă presupune un act de „kenoză“, o reducţie a eului la dimensiunile omului-copil sau ale „smintiţilor întru Domnul“, capabil să descopere semnele sacrului pînă şi în aspectele cele mai banale ale realului. Este meritul incontestabil al lui Cristian Popescu de a fi descoperit codul retoric apt să-i dea consistenţă acestei religiozităţi „a boabei şi a fărîmei“, optînd în cele din urmă pentru formula „cvasiliteraturii“ care mixează laolaltă poemul şi pagina de jurnal, eseul şi amintirile de familie, atingînd astfel teritorii de poeticitate puţin explorate pînă atunci în literatura română. Experienţa religioasă va fi transferată în schimb sub semnul agonalului în poezia lui Ion Es Pop, unde subiectul liric devine vestitorul unei „noi religii“, cu vagi rădăcini argheziene, întemeiată pe ură şi resentiment. O religie „agonală“ care priveşte relaţia dintre uman şi divin ca pe una antagonică, conflictuală, iar dialogul cu divinitatea ca pe un act de sfidare, prin care personajul liric încearcă să îşi afirme condiţia tragică. În sfîrşit, mai apropiată poate de spiritul aşa-zisului postmodernism, tentativa unor poeţi (Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu) de a „rescrie“ cărţile sacre, insuflîndu-le o nouă vitalitate, completează în mod fericit tabloul acestei poezii cu ambiţii metafizice, ce-şi va exercita influenţa şi asupra promoţiei următoare.
Cu versurile din volumul Daniel, al rugăciunii (dacă nu cumva cuvîntul „versuri“ e impropriu pentru notaţiile parcă scrijelite, orînduite într-un soi de versete ce vor să fixeze spasmuri ale materiei sufleteşti sau stări de iluminare ale conștiinței), Daniel Bănulescu reinstaurează actul poetic în spiritual, convertindu-l într-o „disciplină interioară“, aproape într-o asceză. Dacă, în cărţile sale mai vechi, poetul practica un fel de bufonadă cu oculte dimensiuni soteriologice, propunînd (mai mult sau mai puţin explicit) rîsul benign ca formă de terapie pentru o lume şi o umanitate iremediabil atinse de „semnele vremurilor“, de data aceasta discursul său se infuzează de gravitate, devine neliniştit metafizic, dobîndeşte accentul cărţilor profetice. Recuperînd astfel o „primordialitate“ a poetizării, care se naşte din trăirea neliniştită şi simultană a lui „mysterium fascinans“ şi „mysterium tremendum“ ce încearcă să proiecteze o experienţă (în fond indicibilă) a sacrului şi să rostească frisonările unei conştiinţe eminamente apocaliptice, Daniel, al rugăciunii marchează aprofundarea apocalipticului, căruia poetul îi descoperă „faţa diurnă“.
Configurînd momentele unei întîmplări spirituale, ale unei gnoze, cu stadiile ei de înălțare şi de cădere, cartea e un fel de „jurnal al fericirii“ (şi firește şi al nefericirii) pentru elaborarea căruia autorul renunţă (așa cum o făcuse, cu trei decenii în urmă, şi Daniel Turcea, în atît de prost înţelesul său volum Epifania) la tot ce se înțelege îndeobşte prin „poezie“. Şi mai cu seamă renunţă la iluzia că experienţa sacrului poate fi rostită printr-un discurs coerent din punct de vedere sintactic (ştim prea bine că orice sintaxă falsifică!), astfel încît volumul e constituit din notaţii fragmentariste, aglutinate după acel principiu „anagogic“ (punctul cel mai înalt din hermeneutica Sfintei Scripturi), în virtutea căruia fiecare parte trebuie să cuprindă în sine întregul, un întreg care nu e însă (nici n-ar putea să fie) „idee“, ci „stare“. Conştient pe deplin, de asemenea, de imperfecţiunile limbajului (care, în mod paradoxal, nu poate transmite frisonul sacrului decît după ce şi-a pierdut funcţia de comunicare), poetul îşi dublează textul cu „emblemele“ unei „scrieri pictografice“, care, pe de o parte, dezarticulează sintaxa, atomizînd – uneori în vocabule – fluxul poetizării, iar pe de altă parte, „etalează“ sacrul care devine prezent prin simbolurile sale, fie că e vorba de reprezentarea Triadei divine, fie de simbolul care e în același timp cruce dublă, dar şi hexagramă, stea a lui David sau pecete a lui Solomon, exprimînd unitatea dintre lumile materiale şi cele spirituale. În plus, după modelul cărţilor biblice, poetul operează „trimiteri“ ce evidenţiază unitatea părţilor cu întregul, astfel încît, din punct de vedere grafic, Daniel, al rugăciunii contrariază prin stranietate (motiv pentru care am şi renunţat să-mi ilustrez afirmaţiile prin citate), dar ciudăţenia punerilor în pagină nu trebuie privită în nici un caz ca o excentricitate. E greu de spus fireşte acum dacă „inovaţiile spirituale“ ale lui Daniel Bănulescu îşi vor legitima dreptul la existență; textul se susţine perfect şi fără ele, dar chiar dacă „trimiterile“ şi „pictogramele“ îngreunează lectura (iar ăsta e chiar unul dintre rosturile pentru care sînt folosite), ele au o funcţionalitate pe care cred că am reuşit să o evidenţiez suficient de veridic. O carte cu asemenea miză (care, la nivel de intenţie, are puţine echivalenţe în literatura română) nu se poate elabora decît cu mijloacele cele mai neobişnuite. Daniel Bănulescu are curajul să se lanseze într-o asemenea tentativă, iar actul său e mai mult decît temerar. Dacă în Balada lui Daniel Bănulescu, despre care am vorbit într-un număr anterior, autorul păşea pe terenul mai ferm al eposului citadin, valorificat cu mijloacele unui maximalism în cheie parodică, de data aceasta, el calcă într-o zonă a nisipurilor mişcătoare, zona „literaturii cu riscuri“, unde un singur pas greşit e suficient pentru a te expedia în afara literaturii. Întrebarea este în ce măsură Daniel, al rugăciunii (una dintre cele mai stranii cărţi de poezie apărute la noi în ultimele decenii) îşi propune să fie literatură şi nu doar exerciţiu ascetic.