De bine şi de rău, despre Olimpiade

  • Recomandă articolul
Anul acesta am mers la Giurgiu, la Olimpiade. Noi, cîţiva copii şi cîţiva profesori de la ţară (o sintagmă, o etichetă…). Gestul nostru a fost un curaj, pînă la urmă. Curaj? Da… Cine ar îndrăzni să care 5 copii morţi de somn şi puşi pe vomă, sîmbătă, la 7 dimineaţa, spre oraşul aflat la 90 de kilometri? Am îndrăznit. Anul acesta, dar şi anul trecut. Motivele? Asigurarea egalităţii de şansă a copiilor. Sau, pe scurt, înlăturarea unei nedreptăţi. De obicei, participă la Olimpiade cei de la oraş. Ei capătă încredere, ei primesc lauri, ei sînt mai buni. Ceilalţi? Sînt arătaţi la TV, bătuţi de profesorii lor sau ieşind din clădiri dărăpănate. Ies în evidenţă ca plăgi ale învăţămîntului românesc. Nu sîntem plaga! Se nasc şi în cătune copii ce visează. Se rătăcesc şi pe la ţară profesori ce îi încurajează! Nu vrem să ne mai plîngeţi de milă! Nu vrem să mai auzim întrebarea „Cine-i de la ţară?“.   Sau vrem să vă spunem: „Noi…“, fără să mai simţim priviri cu subînţeles plimbîndu-se pe chipurile unor copii speriaţi că ei sînt dintr-o altă categorie, dintr-o altă lume. Sînt din România. Nu de la ţară. Din România. E adevărat că oraşul e departe. […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.