Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
De ce nu e Lucian Boia altfel?
- 30-01-2013
- Nr. 659
-
Paul CERNAT
- SOCIETATE
- 9 Comentarii
E un paradox faptul că tocmai Lucian Boia, impenitentul deconstructor din ultimele două decenii al mitologiilor naţionale autohtone, a ajuns să genereze comentarii în flux continuu cu o carte despre… „specificul românesc“. De la dezbaterile despre „criza identităţii naţionale“ din anii ’90 (a se vedea, între altele, culegerea retrospectivă a lui Gabriel Andreescu, Naţionalişti, antinaţionalişti… O polemică în publicistica românească, Editura Polirom, 1996, cu texte aparţinînd exclusiv personalităţilor onorabile din societatea civilă) a trecut ceva vreme, iar cadrele disputelor s-au schimbat. Între timp, au fost testate – timid – soluţii alternative mediane între naţionalismul conservator şi occidentalismul radical (volumele de convorbiri ale lui Sorin Antohi cu Adrian Marino, Alexandru Zub, Mihai Şora şi Virgil Nemoianu despre necesitatea unui „al treilea discurs“). Mizele dezbaterii s-au schimbat semnificativ odată cu integrarea în UE şi, mai ales, odată cu apariţia clivajelor din sînul Uniunii generate de criza economico-financiară. Iar externalizarea plagiatului comis de premierul Ponta şi reacţiile „intervenţioniste“ ale oficialilor europeni care au urmat suspendării lui Traian Băsescu au pus gaz peste foc. Este cartea o comandă editorială? Greu de spus. Apărută în preajma Tîrgului Gaudeamus şi scrisă în urma evenimentelor din iulie 2012, De ce este România altfel? se aşază în linia […]
Domnule Cenat, in ciuda raspusurilor dv evident ticluite dupa a consultare a lui Google, evidenta este strigatoare la er, anume ca v-ati ocuptat/ati scris despre un subiect pe care nu-l stapaniti. Sunt atatea carti care abia asteapta sa fie citite/recenzate, iar dumneavoastra va dedati la Lucian Boia, o lectura anevoie chiar si pentru un istoric, chiar pt un om cu inteligenta apropiata de medie.Desi nu neaparat despre istorie e vorba in cartea lui, dupa cum observ ca nu v-ati prins. Asa ca scrieti mai degraba despre Cipariu, Cosovei, Ghergut, Galatanu etc.
Nu am acces la clauze secrete ale documentelor semnate atunci, interpretez date disponibile prin prisma consecintelor ulterioare. Sigur, poate gresesc. In cazul de fatza, compar sovietizarea Ro. cu sovietizarea altor tzari est-europene.
In ce priveste Ungaria si Praga, cred ca va inselati. Faptul ca o parte a elitei comuniste maghiare – nu e vorba de „membri simpli” de partid, atentie! – a intrat in coliziune cu Moscova a facut ca „societatea civila” (in special studentii maghiari, dar nu numai ei) sa se mobilizeze suplimentar. La fel in Cehia/Cehoslovacia. La noi, dincolo de opozitia partizanilor din munti, a miscarilor studentesti din 1956 si a altor revolte, putin cunoscute, inabusite in singe, a existat o capitulare totala a elitelor politice comuniste in fatza Moscovei (cazul 1968 e o discutie aparte, f. interesanta, pe care nu o putem dezvolta aici). Acelasi lucru si in 1977, si in 1987. De notat ca, in aceste cazuri, elita intelectuala este cea direct responsabila pt. faptul ca nu a existat un „cuplaj” intre muncitori si intelectuali similar celor de la Gdansk, sa zicem. De ce – iata o discutie.
Cit priveste Franta, n-aveti de ce sa fiti uluit. Invadarea Frantei s-a facut asa cum s-a facut. Rezistenta franceza a fost, din pacate mult mai debila decit s-a incercat a se acredita retrospectiv, dar nu vreau s-o demitizez eu acum, au facut-o altii deja. 🙂
Aveti in parte dreptate in legatura cu Finlanda, totusi ea n-a reprezentat o miza geostrategica si economica precum Romania (Basarabia, minele de uraniu din Banat s.a.), in plus – beneficia de o pozitie geografica si de cu totul alte date in context, asupra caroa n-am vreme sa zabovesc acum.
Intr-adevar, comparaison n`est pas raison.
@skrum: putem inlocui „inregimentari” cu ce vreti dvs.
o intrebare pentru toti: de ce trebuie sa ne comparam cu altii?
vorbiti prea lejer despre inregimentari. Obisnuinta totalitara?
Va amintesc ca traim totusi intr-un tip de societate transparenta, in care pasii pe care-i fac persoanele publice, inclusiv intelectualii, sunt perfect vizibili – judecata acestui parcurs nu e insa o chestiune ce trebuie lasata pe seama impresiilor, ci pe cea a argumentelor solide; altfel riscam ridicolul: avem parcursul public si intelectual al lui Boia in fata ochilor, daca vreti sa spuneti altceva vrem argumente altfel ma tem ca esuati in ridicol…
intradevar ii dati dreptate si dv lui boia, Romania nu se poate compara cu Polonia, nici atunci in comunism si nici acum – ne uneste doar o chestie obiectiva, geografia.
Dear Mr. Cernat
Although a generally awful treatise on ontology, „Being and Nothingness” does make one good point: namely, consciousness is nothingness, it is nothing to itself, it cannot be conscious of itself, etc. In Sora’s terms, „a face” is divided from „a fi”: Consciousness cannot be in-itself insofar as it acts and already divides itself from itself. Of course, the basis of this reading of consciousness is Schelling’s distinction between ground and existence, etc.
Now, in the context of this article, what I mean to say is that on the one hand, we can’t talk about Romania if we want to be Romania (talking about it is already a way of not being it), or if we want to make it better, etc. And the same applies to intellectuals writing about politics. They do more harm (to politics) when they write about politics than when they write about a poem by Holderlin or something. It’s not that an intellectual should be apolitical. It’s just that s/he should never have to engage in the „political sphere.” Doing so, on the one hand reifies this sphere (actualizes it; gives credence to its isolated existence, as opposed to its ubiquity) and, on the other, avoids being „truly” political: just like consciousness, politics is divided in itself, so that „participating in politics” is the surest way of not participating in politics.
Best,
Vlad
P.S. Sorry about writing in English. Writing in Romanian would have taken me three times as long.
La randul meu multumesc pentru comentariul dlui Cernat.
Nici la Teheran, nici la Yalta nu s-a atribuit Rusiei in Romania o sfera de influenta de 90%.
Dl Cernat face probabil aluzie la petecul de hartie scris de Churchill si contrasemnat de Stalin ,cu ocazia vizitei la Moscova a primului in toamna lui 44.Aceasta”intelegere” se referea la zonele, sa le zicem „de influenta,”in perioada razboiului.Cum va inchipuiti ca un petec de hartie semnat de Churchill si Stalin pe un colt de masa in cadrul unei discutii si fara semnatura presedintelui Americii ar avea vreo oarecare valoare.
Nici La Teheran, nici la Yalta nu s-au stabilit zone de infuenta a unora sau altora in Europa.S-a scris despre crearea unei Europe democratice si de alegeri libere.
Daca Dl Cernat are date privind rezultatele intalnirilor de la Yalta sau Teheran, in care se vorbeste de zone de influenta a unora sau altora in Europa ii voi fi indatorat sa mi le comunice.
Cine scrie de continuarea unui razboi antisovietic? Eu in nici-un caz!
Este adevarat ca atat in Ungaria cat si in Cehoslovacia in 1956 si 1966 atitudini oarecum diferite fata de linia Moscovei au venit din partea unor membri ai partidelor comuniste,de subliniat „unor membri”.Dar „focul” care a urmat ;a fost cel al poporului maghiar si ceh, in special.Sigur nu, al „elitelor” partidelor comuniste din cele 2 tari sau ale „societatilor civile.Poporul, populatia sau o buna parte a lor au luptat cu arma in mana in Ungaria. Iar in Cehia, in particular, spre deosebire de Slovacia, miscarea anticomunista care a urmat declaratilor lui Dubcek a fost o miscare populara.
Ce-a adus romanilor „inalta diplomatie” a demnitarilor numiti de dl Cernat? Le-a mers mai bine romanilor? Am fost mai liberi?N-am mai fost impilati de comunistii romani la ordinul Moscovei.E adevarat! Am fost impilati de-ai nostrii!!
Domnul Cernat ma uimeste, uluieste, cred ca ar fi termenul exact, cand scrie ca Franta n-a miscat nici-un deget cand a fost invadata de nazisti!!! Chiar asa???
De ce sa nu comparam situatia Romaniei cu cea a Finlandei spre sfarsitul, si la sfarsitul, razboiului?
Finlanda,a fost aliata cu hitleristii in 2 razboaie impotriva URSS.Ca urmare a pierderii celor 2 razboaie a trebuit sa cedeze Rusiei sovietice importante teritorii. Rezistenta armatei finlandeze a produs pierderi severe armatei sovietice.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial nimeni n-a sarit in ajutorul Finlandei.Cine ar fi putut? America care-si cerea baietii acasa?Si sa nu uitam finlandezii au fost aliatii nemtilor.
Maresalul Manenheim, conducatorul armatei finlandeze n-a fost dus dupa sfarsitul razboiului la Moscova sa raspunda la intrebari un an si mai bine si nici n’a fost inpucat, caci a devenit presedintele Finlandei. Bineinteles, „comparaison c’est pas raison”.
Cat priveste diversele ipoteze ale politicii politrucilor comunisti romani evocate de dl Cernat, ma abtin sa fac vreun comentariu.
Bineinteles, multe de discutat , cum isi incheie dealtfel interventia dl Cernat.
@stanescu: multumesc pt. comentariu. Va sfatuiesc totusi sa va amintiti clauzele de la Teheran-Yalta si efectele participarii Romaniei in razboiul mondial. Romania, spre deosebire de Ungaria sau Polonia, a „primit” un 90% sfera de influenta sovietica si nu mai avea resurse sa poarte un razboi antisovietic. Cit priveste 1956 (ca si 1968), e de observat ca opozitia fatza de Moscova a venit in ambele cazuri dinspre elitele comuniste ale Ungariei, respectiv Cehoslovaciei, ambele – tari neortodoxe urbanizate si cu societate civila mult mai consistenta decit Romania, in plus, cu partide comuniste puternice si inainte de razboi. Romania a reusit, prin manevrele echipei Maurer-Dej-Corneliu Manescu, sa obtina plecarea trupelor sovietice in 1958 si, ulterior, o libertate de miscare externa inaccesibila altor tari din zona. A fost bine, a fost rau? Depinde cum privim lucrurile. In fond, si autonomia pe care Tarile Romane au obtinut-o din partea Imperiului Otoman a fost platita cu prea multi bani si prea multe resurse naturale pt. a ne putea dezvolta economic. Citi dintre nu foarte numerosii nostri boieri alfabetizati studiau in Polonia, la 1500-1600 (cind „lesii” erau o amenintare constanta pt. Moldova)? Eu nu ofer raspunsuri, pun doar intrebari. Si constat ca nici macar dl. Boia nu ofera solutii…
Nu puteti compara, oricum, situatia Finlandei la finele razboiului cu situatia Romaniei. Din nici un punct de vedere. De ce nu comparati, atunci, si situatia Romaniei cu cea a Frantei, care nu a miscat un deget cind a fost invadata de nazisti?
Stiu, istoria nu se scrie cu „ce-ar fi fost daca”, totusi, ma intreb daca Romania n-ar fi evoluat spre un comunism soft de tip Ungaria in cazul in linia Maurer-Corneliu Manescu-Mircea Malita-Corneliu Bogdan s.a. n-ar fi fost prea slaba in fatza lui Ceausescu si a acolitilor sai. Despre slabiciunea unei directii critice autentic marxiste in elita PCR ca posibila cauza a derivei national-comuniste a lui Ceausescu a scris, patrunzator, Michael Shafir. Cred ca lucrurile sint mai complicate. Ar fi si multe alte intrebari de pus. Bunoara, aceasta: era oare inevitabil ca linia „nationala” (si liberalizanta) a PCR din anii hrusciovizarii sa derapeze spre „nationalism” (si stalinism)? Cine se face cu adevarat „responsabil” pt. asta si de ce?
Intr-adevar: de discutat. Despre elite si despre societate, despre conditionarile interne si cele externe…
Comentand ultima carte a istoricului L Boia, dl P Cernat face cateva afirmaii cel putin ciudate.Citez :”Comparaţiile frecvente între România (ca exemplu negativ) şi Polonia (ca exemplu pozitiv), de la rezistenţa antihitleristă pînă la cea anticomunistă şi la atitudinea de negociere cu UE în procesul de aderare (de pe picior de egalitate, în cazul Poloniei, obedientă în cazul României) nu pot impresiona decît galeria naivilor cu naturel simţitor. La fel şi comparaţia dintre pasivitatea românilor (cu elite oportuniste, pe care partenerii externi nu se pot baza) şi opoziţia armată faţă de sovietizarea Finlandei. Sau comparaţia dintre rezistenţa anticomunistă din munţi a românilor şi revoluţia maghiară, primăvara pragheză ori Solidaritatea.storicul compară, de fapt, mere cu pere, punînd între paranteze datele istorice specifice ale Finlandei şi Poloniei, contextele geopolitice şi tradiţiile religioase, catolicismul polonez, cu tradiţiile sale aristocratice, universitare şi citadine aferente. Ce opoziţie armată antisovietică îşi putea permite România după Yalta? La ce ne ajuta „caracterul“, dacă ne opuneam armat pactului Hitler-Stalin sau dacă am fi mers pînă la sfîrşit, consecvent, pe mîna mareşalului Antonescu? ”
Orice regim politic are la baza un”contract”, scris sau nescris, si asta e valabil pentru regimurile comuniste deasemeni.Rezistenta sau lipsa de rezistenta in fata tavalugului politic si dictatorial impus poporuluiare are ca rezultat un comunism „bland” sau unul „salbatic”. Este indiscutabil ca revolutia maghiara din 1956 a avut ca rezultat, printre altele transformarea Ungariei, in cea mai'”vesela” din lagarul comunist.Deasemeni, Miscarile „umanismului cu fata umana” in Cehoslovacia au impus un nivel de viata in Cehoslovacia la care puteau numai visa ,cei care tremurau de frig in Romania sau se sculau la 4 dimineata pentru un litru de lapte.
Ca sa nu mai vorbim ac „schimbarea” in Polonia, eliberarea de comunism , care s-a facut in Polonia ca urmare a unei lupte sustinute, inca de la sfarsitul razboiuluii,impotriva regimului comunist.Sa atibui asta conditiilor geopolitice şi tradiţiilor religioase, si aristocratice, universitare aferente este sa uiti ca aceasta tara a disparut de pe ecrranul isoriei de trei ori si a renascut de trei ori.
Lupta si rezistenta finlandezilor in timpul celui de-al doilea razboi impotriva Rusiei sovietice, a obligat pe cei din urma sa accepte”finlandizarea”, dar nu a permis ocuparea si impunerea unui regim comunist acestei tari.
Este suparatoare concluzia autorului cand scrie”Nu cumva versatilitatea, capacitatea pragmatică de a juca la multe capete, „multilateralismul“ politicii externe, speculat de la Nicolae Titulescu la I. Gh. Maurer în anii comunismului, au constituit atuuri reale în contexte favorabile?
Cel putin dl Cernat conchide „de discutat”..