de-clic(k) / atelier deschis. Arhitecturile arhipelagului

Arhitectura nu este o știință nici „moale“, nici „tare“, nici „naturală“, nici „umană“. Dar tocmai caracterul acesta secund, concret, practic, apropiat de artizanat și de bricolaj – sau, mai exact, balansînd, „făcînd podul“ între polul ingineresc și polul meșteșu­găresc (cf. celebra dihotomie a lui Claude Lévi‑Strauss, din Gîndirea sălbatică) –, o face să aibă un rol politic strategic: de paradigmă generalizabilă, transpozabilă, „traductibilă“, ca metaforă universală. Arhitectura este o metaforă (printre cele mai răspîndite) tocmai pentru că este o meta-metaforă, dacă se poate spune așa, legînd aproapele cu departele, definind aproapele prin departe, ceea ce o face să meta-lege, să meta-asocieze (făcîndu-i să facă societate) poeticul (artisticul) cu politicul într‑un mod care de asemenea constituie o arhi-meta-metaforă, între etic și pragmatic (e mai pragmatic să te comporți etic). Arhitectura este o artă politică etico-pragmatică. Și tocmai de aceea, singura care mai păstrează viu caracteul utopic. Orice arhitectură este o utopie modestă, care a învățat să se istoricizeze (relativizeze) în act, care, adică, știe să mențină ambele imperative, fără ca unul să-l canibalizeze pe celălalt. Cînd își desenează planurile, arhitectura nu poate să nu fie utopică, dar dat fiind că trebuie să se deseneze în vederea „transpunerii“ acestor planuri în realitate, […]