de-clic(k) / atelier deschis. Avangarda a ce? Onoare muncii și revenirea Europei

Recentele alegeri din Franța și mai ales vasta, enorma, să sperăm nu și totala victorie a lui Macron, președinție plus parlament (așa cum visează, oriunde, toți cei care ajung președinți: să nu mai aibă a se împiedica de parlamente, care ar trebui să devină, dacă s-ar putea, doar niște organe de validare, adică un fel de notariate), felul în care acesta a cîștigat toate alegerile (combinația minus/plus absenteism istoric/minoritatea istorică) și, poate, mai ales mesajele pe care acesta le-a emis și începe să le susțină și tipologia „post-politică“, „democrație 2.0“, pe care o încarnează și pe care a adus-o la putere, ar trebui să ne intereseze, aici, pe toți. Căci ne vizează mai mult decît am putea crede, cufundați cum sîntem în buricuțele noastre nespălate.

Parafrazînd un titlu celebru (De quoi Sarkozy est-il le nom?, cvasi-pamfletul publicat de Alain Badiou în 2007, care s-a bucurat de un neașteptat succes de librărie și al cărui titlu reprezintă, la rîndul lui, o parafrază, lacaniană), urmărind, grație șansei, de la fața locului ce se întîmplă în Hexagon, n-am putut, nu pot să nu mă întreb: Avangarda a ce este –, acum, cu Macron și cu ce provoacă el –, Franța? Căci este clar că Franța revine în actualitate și chiar în top, la vîrful politicii globale. Cu ce intenții însă? Pe ce direcții?

După primul Consiliu European la care a participat, toți comentatori țin, în Hexagon, să remarce prestația „impecabilă“ a acestui, totuși, novice, Macron, care vine să reinjecteze speranță în motorul Uniunii Europene, pe care nu puteau să-l constituie decît fostele inamice istorice, pe viață și pe moarte, Franța și Germania, și asta tocmai într-un moment simbolic important (dispariția lui Helmut Kohl, cel care, împreună cu François Mitterrand, incarnase tocmai ipostaza puternică a „motorului franco-german“), dar și într-unul politic relevant (revenirea în sondaje a Angelei Merkel, în perspectiva alegerilor din toamnă, la care pînă de curînd era considerată perdantă). Macron ar putea să însemne o schimbare de stil și o reîncărcare cu energie care ar putea să refacă imaginea și dinamismul Uniunii Europene, într-un moment cînd toată lumea o vedea ajunsă pe buza descompunerii. După Brexit și după victoria lui Trump (contra-mișcările, replicile anglo-americane la însăși globalizarea de stil anglo-american, altfel spus), perspectiva revenirii Uniunii Europene la o viteză de croazieră capabilă s-o readucă în rîndul polilor mondiali de putere nu are, ca europeni, cum să nu ne încînte.

Dar despre ce Europă, mai exact despre ce Uniune Europeană e vorba? Despre cea inițială, puternică, bogată, occidentală, să ne înțelegem. Și să nu ne facem iluzii. La recentul Consiliu European, Macron a vorbit deja răspicat, denunțînd dumpingul social al muncitorilor din Europa Centrală și de Est, el exprimîndu-se clar pentru revizuirea și alinierea, adică pentru înăsprirea legislației europene în domeniu, asta în momentul cînd și în Franța, adică la el acasă, el a promis să de-reglementeze legislația muncii prin ordonanță, și asta încă dinainte de a fi beneficiat, ca acum, de un parlament incapabil de opoziție.

O direcție consistentă se degajă deja: Macron vrea vrea să de-reglementeze (intern) și să hiper-reglementeze (extern, la nivel european) legislația muncii. Și deja conducătorii statelor din Europa Centrală și de Est, această veche „Nouă Europă“, strîmbă din nas, cu atît mai mult cu cît, într-un interviu acordat unui număr de nu mai puțin opt (8) publicații europene, ca să fie clar pentru toată lumea, Macron, acest deja recunoscut maestru în materie de comunicare (priceput în a-și tăia foarte precis în „felii“, pentru fiecare nișă în parte, mesajele, atît spusele, cît mai ales acțiunile, gesturile simbolice), a ținut să le atragă atenția recalcitranților hiperconservatori-populiști, în special din Polonia și din Ungaria, că „Europa nu este un supermarket“, din care să-ți vină fonduri structurale (pentru cine știe să le ceară, desigur – din acest punct de vedere, România nu e datoare, moral și politic, cu nimic!), dar căreia să nu fii obligat să-i respecți și valorile care se află (probabil) la baza acestei avuții, trimiterea fiind, evident, spre refuzul statelor „Vișegrad“ de a respecta cotele de relocare a refugiaților extraeuropeni.

O pe cît de simplă, ca desen, pe atît de complicată, ca management, redesenare a hărții politice a Europei și a lumii este în curs, și din nou, la aproape trei decenii de la căderea Zidului Berlinului, zona noastră se află la răscruce, în chiasm, trebuind să aleagă între opțiuni contradictorii, adică între tabere care încep să se afle în conflict deschis, declarat.

Căci Estul Europei este mai degrabă de „nuanță“ Trump (populism, izolaționism, protecționism, identitarism), și asta nu va avea cum să nu intre în conflict cu noua dinamică europeană adusă de ceea ce deja se cheamă „macronism“.

„Macronism“ care nu se știe încă ce este, dar despre care am putea aproxima, pentru moment, că reprezintă un moment de recuperare și o fază de readaptare între doi termeni, între două procese care pînă de curînd se aflaseră în oarecare disjuncție, în relativ defazaj: Uniunea Europeană și globalizarea. Da, s-ar putea ca Emmanuel Macron să fie Bonapartele reînstăpînirii Europei asupra globalizării, a revenirii, altfel spus, a Europei, sub conducerea Franței (după cea a Germaniei, să vedem însă și cu diferențe de substanță, nu doar de stil), la cîrma a ceea ce ea însăși a inventat, dar care îi scăpase și era pe care s-o depășească.

Dacă se poate spune așa! Căci altceva, deocamdată, nici nu se poate spune.