Dialoguri este mai degrabă o Etică, în sens spinozist, sau un curs scurt de gherilă filozofică, o carte-demostrație și o carte-performance, în care gîndirea rizomatică poate fi văzută pe viu, la lucru, o carte „vampirică“ (au rămas celebre paginile deleuzian-guattariene despre „vampirismul“ lui Kafka din scrisorile acestuia către Felice, în Kafka. Pentru literatură minoră), ventrilocică și chiar „demonică“, în care nu știm cine e cine, de-subiectivarea fiind împinsă, demonstrativ, poate cel mai departe aici, o carte-„ritornelă“, muzicală și contrapunctică, „inter“-punctică, exemplificînd creator „dispariția autorului“, dar prin multiplicarea lui, păstrînd distincția vocilor doar cu temei didactic, dar suprimînd semnăturile pentru ca devenirea lor împreună să fie cu atît mai vizibilă, o carte (de) metodică, deci, didactică, fiecare autor temporar preluîndu‑l și continuîndu-l pe celălalt (responsabilitate a finitudinii), carte care împinge cel mai departe, mai radical, confuzia auctorială, Claire Parnet preluînd, arătînd că preia și cum preia și duce mai departe provocările profesorului Deleuze, rol important, aparent minor, secundar, dar tocmai aceste distincții sînt aici, experimental, depășite, tînăra parteneră repetînd, reluînd, simplificînd, explicînd, prelungindu-și maestrul, tocmai repetiția producînd variație, modulare, diferență, noutate, știm asta de la Deleuze însuși (pe urmele lui Gabriel Tarde).
Între două mari cărți scrise în regim co-auctorial cu Félix Guattari, după Anti-Oedip și Kafka, așadar, și înainte de epocala Mii de platouri, Deleuze se supune, dar cu ironie, probei productive a unei alte colaborări, cu tînăra Claire Parnet, formînd alt „dispozitiv de enunțare“ prin care își „sistematizează“ (deși ura sistemele filozofice), atît pentru a și le relansa, cît și pentru a le pune la încercare prin „popularizare“, principalele domenii de interes, motive, concepte și, în același timp, metode, practici, procedee și proceduri.
„După simpozionul lui Lotringer [«dublu agent» determinant în apariția fenomenului cultural «French Theory» (ca manifestare ea însăși deleuzian-guattarian de dublă deteritorializare Franța-America) și fondatorul influentei și legendarei reviste Semiotext(e), organizase în 1975, la Universitatea Columbia, un colocviu, rămas legendar, intitulat «Schizo-Culture», «al cărui obiectiv era de a face să prindă pe teren american grefa deleuzian-guattariană», așa cum spune François Dosse, autorul unei «biografii încrucișate» Deleuze‑Guattari], periplul american al tandemului nostru continuă sub ghidajul lui Jean-Jacques Lebel, care îi introduce în mediile alternative newyorkeze. Îi duce în Massachusetts, la Lowell, locul de naștere al lui Kerouac, la un concert susținut de Bob Dylan și de Joan Baez. Allen Ginsberg participă la turneul lui Dylan. […] După care își prelungesc sejurul în California. «Luăm ceea ce se cheamă ’Red Eye’, avionul de noapte. Ai ochii roșii din lipsă de somn. Stăteam Félix și cu mine într-o parte, Gilles și Claire Parnet în cealaltă. Claire a adormit și fără a se opri vreo clipă, Gilles și Félix au vorbit vreme de 7-8 ore despre noțiunile din Anti-Oedip și din Mii de platouri, aflată în pregătire. Era ca un laborator interminabil pe care îl întrerupeau din cînd în cînd pentru a trăi, dar care era neîncetat reluat. Ascultam această discuție ca și cum l‑aș fi ascultat pe Rimbaud sau pe Nietzsche»“ (Fr. Dosse; citatul memorialistic din citat îi aparține lui Jean-Jacques Lebel.).
Dialoguri constituie, poate, atît pe „fond“, cît și ca formă, cartea cea mai „americană“ a lui Gilles Deleuze (alături, poate, dar numai în conținut de data aceasta, de Critică și clinică, din 1993), acest „american din Paris“ pasionat de deteritorializarea Vechiului Continent cu ajutorul Noii Lumi grație „liniilor de fugă“ ale marii proze și poezii americane, dar și printr-o întoarcere, pe cît de creatoare, pe atît de fantasmată, la, probabil, cea mai importantă filozofie americană (înainte de a fi fost deturnată ca „simț comun“), semio-pragmatismul lui Charles Sanders Peirce (pe care îl va reactiva într-un mod cu totul surprinzător mai ales în cărțile despre cinema). Filozofie hibridată prin media și media transformată prin filozofie, „Vechea Lume“ deteritorializată prin „Noua Lume“ (devenită deja veche și chiar regresivă), dar și reciproc (mișcare nesimetrică, care nu o închide pe prima, ci produce ceva nou, diferit): aceasta e lecția acestor Dialoguri.
Alături, poate, de surprinzătoarea „teorie a trădătorului“, de fapt un elogiu și un îndemn: nu putem să nu trădăm, trebuie să trădăm falsele unități, apartenențele și identitățile tiranice și exclusive. Nu-l trădează oare Deleuze însuși pe Guattari producînd cartea de față?