Marile expoziții organizate de marile muzee nu mai sînt ce erau, au intrat parcă în altă epocă, au trecut la alt nivel: au devenit niște experiențe de cunoaștere totale, care includ toate căile (mediile) epistemice și, deci, o documentare în același timp exhaustivă și precisă, o „acoperire“ nu numai perfectă a subiectului, ci și „chei de acces“ privilegiate, atent alese și creativ găsite și formulate, marcîndu-te pe viață, o dată pentru totdeauna, adică devenind de neocolit, de neratat. Aceste expoziții au devenit aproape niște medii de viață augmentată (sau măcar niște medii augmentate de viață), cum le place transumaniștilor să spună, niște experiențe supramediale sau transmediale.
Personal, cu cît marile expoziții devin mai ambițioase, mai complete, mai „acoperitoare“ și cu pretenții mai mari, deci mai solicitante, mai normat-covîrșitoare, oferindu-ți în același timp o bogăție de date, dar și un parcurs cît mai precis, dat, printre ele (urmărind, deci, să te prindă în clește, adică, în același timp să te uimească, să te depășească, dar și să te scoată la liman, să te „salveze“ din labirint, organizînd, altfel spus, o adevărată epopee), încep să mă simt tot mai liber și, pur și simplu, să „zburd“ prin ele reacționînd aproape aventuros și după „chei“ și operînd decupaje proprii, încercînd, altfel spus, să „rup“ cleștele dispozitivului epistemic mai sus evocat, adică să separ bogăția de date de parcurgerea lor. Cel mai bine e, deci, să vizitezi astfel de expoziții „totale“ avînd deja un proiect, pe care să-l negociezi îmbogățindu‑l, nuanțîndu-l sau chiar reformulîndu-l la fața locului, sau să-ți formulezi la fața locului unul, o cheie de acces și de parcurs, dar, dacă se poate, cît mai „proprie“: un drum al tău. La asta te presează megaexpozițiile actuale.
Așa mi s-a întîmplat, recent, și în cazul marii („cea mai mare“, spun organizatorii: ce cu ce să compari?) retrospective Cy Twombly, de la Pompidou, din Paris. Pot spune că pentru cele două texte pe care le-a scris despre Twombly am tradus, în 2015, la Tact, Obviu & Obtuz a lui Roland Barthes, cel care l-a „introdus“, critic, în Franța pe artistul american. La fel ca marele Klee, de exemplu, Twombly este unul dintre puținii artiști plastici care scriu, încercînd să inventeze transversal, prin pictură, în cadrul (la propriu) al picturii, o scriere post-semantică și, de fapt, trans-lingvistică și, deci, supra-semnificantă, dar liber-semnificantă: direct corporală. Cy Twombly este un pictor care încearcă să scrie, depășind, altfel spus, atît pictura, imaginea, cît și scrisul, litera, una prin cealaltă, suprapunîndu-le, intersectîndu-le pulsiunile și făcîndu-le, astfel, să se mărginească (de-limiteze) reciproc. Lui Twombly îi place să pună siguranța scrisului în eșec, făcînd Codul să se bîlbîie grafic, dar și golind, blocînd, înlocuind în felul acesta spațiul consacrat al imaginii, prin transformarea tabloului în tablă. Tablourile lui sînt niște mari table (ca) de școală, dar cel mai adesea albe (deși există și negre), aducînd însă cu niște mari pagini de maculator ale unui elev ironic idiot: elevul devenit profesor întru nereușita aplicării Codului.
Tablourile lui Twombly sînt table-maculator de mîzgăleli, de încercări aproape nereușite de a scrie, de a articula grafic cuvinte, pe care scrie un profesor care se pune la mintea copiilor. Nimic nu se leagă pe aceste table, lucrurile par a se asambla, dar nu se leagă (logos), unitar, nimic. Și tocmai asta, se pare, urmărește Twombly, de fapt artistul mandatat, agentul imaginat de acesta: să rateze părînd a se strădui să izbutească. De-asta am spus idiot ironic. Artistul-agent preia capacitățile de nereușită, de ratare ale „idiotului“ pentru a desface tirania semnului semnificant.
Idiot sau copil. Rezultă indescifrabilul sau, și mai exact, ne-semnul, „necuvinte“ grafice grație capacității de „ratare“-eliberare a copilului sau „idiotului“ simulat, preluat, funcționalizat didactic-eliberator de către artist.
Căci, deși dă greș cu grație în a scrie, dar și în a desena, deși eșuează, Twombly nu pare a suferi, ci mai degrabă a se bucura de asta, de fapt a de-culpabiliza ratarea semnificării, devenind, dacă nu fericit, măcar împăcat și, oricum, ironic. Nu se știe de fapt ce face omul ală acolo. Știe că nu poate spune – și că nici nu trebuie –, și umple, doar, albul, spațiul, cadrul: mîzgălește, adică se bîlbîie grafic, fericit. Dar nu se lasă, ci epuizează, demonstrativ, toate resursele, pentru ca nereușită să devină, suprem pedagogic, o lecție istorică despre semn și ne-semn, despre ratarea logosului. Încearcă totul și cu de toate: culori, table albe și negre – degeaba! Un triumf.
De fapt nici măcar nu încearcă: în demersul lui (sau mai degrabă înscenat, regizat de) Cy Twombly nu e nimic tragic, nereușita, incapacitatea semnificantă e de-culpabilizată și chiar, idiot-ironic, întrebuințată pentru a desface tirania sensului. Dar întrucît – și tocmai asta e lecția, marea înțelepciune a artei (a acestui artist) – victoria împotriva Codului nu poate fi niciodată totală și definitivă, Twombly, ca metaartist-profesor, nu se lasă bătut și, mai ales, nu se oprește din încercat și din demonstrat, pedagogic.
Trece prin toate și, pînă la urmă, din cînd în cînd, reușește să articuleze dezarticulînd, dis-grafic, cîte un cuvînt, cu creionul, adică suprem raturabil, căci el mai mult șterge decît scrie.
Cy Twombly încearcă să scrie. Și nu reușește decît extrem de imperfect, dar nu suferă, dimpotrivă. Și tocmai pentru a fixa, virtuoz, eșecul, persistă, nu pentru a se corecta, ci pentru a desăvîrși și a permanentiza ne-reușita, transformarea scrisului în mîzgăleală liberă, fericită, imediată. Twombly nu suferă, dar nu e nici propriu-zis încîntat de nereușită, ci persistă demonstrativ-pedagogic în ea, pînă la virtuozitate.
Un mare mucalit harnic. O expoziție perfectă despre căutarea ne-perfecțiunii și despre virtuțile eliberatoare ale ratării metodice, marea retrospectivă Cy Twombly de la Pompidou constituie o foarte stimulativă experiență de cunoaștere. O lecție.