de-clic(k) / atelier deschis. Neosecesionismul și nevoia de Stat

În secolul al XIX-lea, în congruență cu modernitatea postrevoluționară industrială, epoca a fost a statelor naționale, a statelor subiectivate național împotriva imperiilor ca super-state, aflate dincolo de națiuni și mai presus de acestea. Azi, imperiile revin, dar nu ca state, ci trans-statal sau post-politic – deci cu atît mai abstract. Sau tocmai pentru că imperiile s-au refăcut trans-teritorial revin, azi, statele naționale, inevitabil ca micro-state secesioniste, care se desprind sau se rup.

Nou Ev Mediu? Re-Ev Mediu? R-Ev Mediu? Rêve-Mediu? Evul Mediu ca ré-rêve, ca retro-vis?

Am pus, în paragraful de deschidere al acestor considerații, cîteva accente care mi se par necesare, obligatorii chiar, pentru a încerca să înțelegem ce se întîmplă cu Europa, ce i se întîmplă – dinăuntru, nu din afară – bătrînei și atît de încercatei Europe, mama noastră și tatăl întregii lumi. Vă rog, prin urmare, să acordați puțină atenție termenilor, doar aparent accidental sau naiv strecurați, adăugați, de subiectivare („state subiectivate“) și de abstract (Stat abstract).

Ne-am obișnuit să ne blamăm, facil, comod, acei concetățeni sau contemporani ai noștri care manifestă, politic și social, tendin­țe regresive (atenție, acest termen reprezintă un nou accent), care, altfel spus, par a-și căuta prezentul și mai ales viitorul în urmă, înapoi, în formule revolute, și asta chiar, de cele mai multe ori, în sens literal: formule politico-sociale depășite nu (doar) prin uzură sau obsolescență istorică, altfel spus, prin moarte istorică „naturală“, ci negate (dărîmate, „ucise“) în mod activ, prin revoluții. Popoarele Europei, sau părți din ce în ce mai reprezentative din ele, ar da, astfel, curs unei revoluții conservatoare, „contra-revoluționînd“ însăși ideea de revoluție care, din politică (însemnînd, adică, ruptură), pare a redeveni pre-modernă și pre-politică, altfel spus, astronomică (reîntoarcere la, revenire la, regăsire a).

Doar în ceea ce privește populismul nu cred că aș avea ce să schimb, ca semnificație. Populismul ar trebui, din contră, generalizat, făcîndu-l, altfel spus, să definească însăși esența politicului (democratic sau nu). Mandatele și scadențele democratice tot mai scurte (grăbite de febrilitatea capitalului) îi fac tot mai mult pe politicienii democrați să sacrifice viitorul pe altarul unui prezent bruscat, deci fals, trucat.

Or, noua turnură conservatoare și regresivă, tradusă prin secesiuni și autonomii, constituie un răspuns, o reacție a popoarelor la abstractizarea Statului, e provocată de senzația de îndepărtare și de depersonalizare a Statului, de fapt, de neputința și de de-responsabilizarea Statului, a statelor. Actualele state naționale, care au constituit soluția de secol al XIX-lea la abstracțiunea, „răceala“ și depărtarea imperiilor, au devenit asemenea acestora: statele naționale sînt percepute ca vechiile imperii cărora le-au luat, revoluționar, locul.

Oamenii, popoarele vor să simtă statele aproape, cît mai aproape. Or, o cale spre apropierea Statului de cetățeni pare a o constitui dimensiunea acestuia. Există, prin urmare, senzația (evident, difuză) că un Stat mai mic poate fi mai apropiat de noi, mai „al nostru“, adică un Stat nu numai mai eficient, ci pur și simplu efectiv: statele naționale au încetat a mai fi (percepute) ca state, ele sînt percepute deja ca niște imperii. Iar popoarele se resubiectivează politic (se re-auto-percep ca popoare, ca subiecți politici), proiectînd să se răzbune pe Stat, și nu fără motiv: statele naționale, adică vechea speranță de apropiere a politicului, au trădat, adică și-au dat demisia în fața monstruosului imperialism. La fel ca în secolul al XIX-lea, tot împotriva ideii de imperiu reacționează și azi popoarele (reconstituindu-se, tocmai, ca popoare), printr-o nouă ajustare (fizico-fantasmatică) a dimensiunilor, a scării politice de reprezentare și delegare, de guvernare.

Încă un pas în ipoteza pe care vreau s-o schițez: (mai mult) din nevoia de Stat, nu (atît) din repulsii etnice reacționează popoarele Europei în mod regresiv, azi. Popoare proiectează să se retragă din corpurile statale actuale în iluzia că, în felul acesta, vor trage statele după ele și pe ele, ca o cămașă. Dar tocmai imperiile sînt cosmopolite. Europenii redevin popoare, se resubiectivează politic ca popoare pur și simplu pentru că vor alt Stat, adică pur și simplu un Stat. Uniunea Europeană reprezintă, înainte de toate, o criză a înseși ideii de Stat. În Europa, în momentul de față, (aproape că) nu mai există, propriu-zis, state. Dar nici imperiu nu e, nu îndrăznește să fie Uniunea Europeană. Și asta pentru simplul motiv că imperiile, urmîndu-și linia imanentă de deteritorializare, au ajuns să se de-politizeze, să devină „post-politice“, ceea ce, obscur, dar precis, este perceput ca o meta-demisie a politicului în fața economicului, adică a capitalului. Și popoarele vor, din nou, să se răzbune pe oamenii politici pentru demisia lor, adică pentru sabordarea Statului, pentru scufundarea și deconstruirea lui „controlată“.

În mare măsură, chestiunile etnice sînt o mască pentru chestiunile sociale, adică o traducere convenabilă pentru politicieni, dat fiind că le mai acordă, ca țintă falsă arătată popoarelor, un scurt răgaz de îmbogățire, să se poată retrage, „secesiona“ onorabil.

Neo-popoarele vor un Stat mai apropiat, vor să facă, dacă s-ar putea, comunitate cu Statul, intimizînd sau măcar re-„umanizînd“ politicul. Însă linia de echivalare Stat mic = Stat apropiat = Stat eficient = Stat autentic (dimensiuni-definire cantitativă-posibilitate de apropriere-schimbare calitativă-redelegare) este și o linie a iluziei și a auto-iluzionării inconștiente.

Chestiunea etnică, adică aceea a relației diferență-identitate, nu dispare însă, ci, la fel ca în psihanaliză, nu e atît refulată, cît deplasată: statele actuale sînt echivalate unor străini. Prin secesiune, Statul devenind mai mic, el poate fi apropiat și apropriat, devenind „de‑al nostru“. Un Stat abstract, dacă nu devenit el însuși un imperiu, dar care și-a dat demisia în fața imperiilor postpolitice, este un Stat străin (și chiar al străinilor, deci in-amic).

De aceea vor oamenii, azi, să se rupă: pentru a trage după ei un Stat pe măsură, mic, apropiat, adică „al lor“. Aceasta este, însă, doar o speranță, reactivarea unei iluzii. Oricum, statele actuale merită răzbunarea noastră, căci ne-au trădat, redevenind (ca) niște imperii.