Recent, la Editura Art, a apărut ediția a doua, revizuită, a traducerii cărții Dominația masculină de Pierre Bourdieu, pe care o publicasem în anul 2003 la defuncta editură Meridiane. Revin aici, fragmentar, dar și cu cîteva completări importante, în sensul unor sugestii din perspectiva actualității imediate, asupra prefeței pe care, sub titlul În societatea „femeilor“, o pregătisem pentru acea primă ediție. Azi, mai sec, ar trebui probabil să intitulez, anticonservator, aceste notații: Continuitate sau arierare? Continuitatea ca arierare.
Pierre Bourdieu este un filozof care a părăsit critic filozofia (pentru a o putea privi din afară, pentru a o „obiectiva“), alegînd să devină sociolog, dar și de data aceasta tot pe o cale indirectă, atipică: aceea a etnologiei. S-a instituționalizat și s-a înstăpînit, dominator și chiar totalitar (spun unii), asupra cîmpului sociologiei, adjudecîndu-și-l și ajungînd chiar să-l „reboteze“ cu numele său, „atacînd“ de fiecare dată în contra curentului, mereu din cîte un „afară“, intempestiv, ocolind „căile regale“ gata trasate, instituite, și intersectîndu-le frontal, „frontalizînd“ în felul acesta (adică politizînd nepartizan, ci de fond, în mod „structural“) disputa științifică.
Marea întrebare, obsesivă, pe care el adresat-o, neobosit, societăților noastre, modului nostru social de a fi, pare a fi fost: dacă există dominație, dacă societatea e structurată în jurul antagonismului fundamental dominanți-dominați, dacă, deci, dominația, și numai ea, ne ține, social, împreună, de ce, pentru Dumnezeu, dominații nu se revoltă? De ce acceptă, parcă de bunăvoie, fericiți chiar (dat fiind că structurați), dominații să-ți păstreze condiția mizerabilă, de ce contribuie ei înșiși la reproducerea și la consolidarea unei societăți nedrepte, condamnîndu-se singuri (aproape „în absența stăpînilor“, căci dominația, demonstrează implicit Bourdieu, s-a automatizat, tinde tot mai mult, am spune noi azi, să se algoritmeze – ceea ce dovedește actualitatea, deci necesitatea de actualizare, de prelungire în actualitate a tipului de analiză al marelui sociolog francez – nu mai presupune neapărat acțiune și inițiativă individuală) la suferință și aservire? Ce anume îi blochează în perpetuarea acestei complicități care a devenit totuna cu socialul? Altfel spus, sociologia lui Bourdieu ca reluare a eternei teme a „servitudinii voluntare“…
Habitusul, răspunde Bourdieu …. Iar principala caracteristică a habitusului social este ceea ce Bourdieu numește (alt concept-cheie al său) hysteresis (de la grecescul husterein, „a fi în întîrziere“), adică decalajul …. Sîntem permanent în întîrziere față de noi înșine, profund inactuali, depășiți, deci inactivi, pasivi, inerți și inerțiali, non-subiecți sociali, simpli „agenți“ de reproducere – obiecte în cadrul esențialei asimetrii specifice dominației ca relație socială destructurant-structurantă. Ceea ce-și propune, atunci, sociologia bourdieusiană, devenită, de la mijlocul anilor 1990 și pînă la moartea autorului (survenită la 23 ianuarie 2002), tot mai acuzat, mai deschis (și mai critic) militantă, ultrastîngistă, ar fi, prin urmare, o actualizare de sine, o „moșire“ violentă a agenților sociali, o chemare la prezență, o recuperare – prin trecere la act – a întîrzierii structurale, a inactualității fundamentale, generatoare de inegalități și de dominație, deci de social. Astfel încît nu poți să nu te întrebi, pe de altă parte, în fața acestei analogii cu situația pre-revoluționară așa cum o descria marxism-leninismul clasic: sociologia în locul materialismului istoric și sociologul, în locul revoluționarului „de profesie“?