de clic(k) / atelier deschis. O „revoluție restauratoare“ în stil francez

Estul conservator, cînd nu de-a dreptul reacționar, al Europei pare a nu avea decît un singur concurent serios în dezvoltarea unei relații cu noua tweet-administrație americană (Tweet-Trump Administration): noua administrație franceză, mai exact noul președinte al Franței, Emmanuel Macron. Acesta nu încetează pur și simplu să sidereze, să fascineze, la propriu, opinia publică, începînd cu cea franceză, dacă avem în vedere că a captivat-o paralizînd, cel puțin deocamdată, orice gest critic de tip tradițional: în fața noutății aproape absolute, trebuie la rîndul tău să ino­vezi. Or, cel puțin deocamdată, singurul care pare a mai putea să incarneze opoziția parlamentară franceză, liderul mișcării La France Insoumise (Franța nesupusă), Jean‑Luc Mélenchon, se rezumă la boicoturi, la refuzuri mai mult sau mai puțin articulate discursiv de a lua parte la diferitele inițiative propuse de președintele Macron.

Iar acestea nu sînt deloc puține. Pînă să înceapă să guverneze „propriu-zis“, adică pe fond, adică să implementeze reformele promise în campania electorală, Macron guvernează deja stilistic. Iar aici, este vorba de o adevărată revoluție, deși nu puține voci, aflate încă în expectativă, ricanează deja spunînd că mai departe nici nu se va trece, că dincolo de comunicare și imagine, de postură și cuvînt, Macron nu va trece, sau, oricum, noutatea „pe fond” nu are cum să fie la fel de consistentă precum cea „de formă“.

Cei care gîndesc astfel se înșală însă nu numai în privința epocii, ci și în privința politicii ca atare, dintotdeauna, constantă pe care epoca nu face decît s-o relanseze și s-o favorizeze accelerat.

Nu numai omul e stilul, cum tot un francez spunea, ci și politica este stil. Dar ce fel de stil aduce, nou, în politică și ca politică, Macron? În primul rînd, așa cum sugeram deja, un foarte abil amestec de nou și vechi, de constan­ță și ruptură, de revenire, adică de revoluție în sens pre-modern, de satisfacere a unor vechi nevoi simbolice prin posturi foarte actual simbolice. Lui Macron i se spune deja „Hiper-Președintele“ sau „Noul Napoleon“, și toate gesturile sale, atît posturale, cît și de-a dreptul explicit discursive, demonstrează, deocamdată doar în registru simbolic, o relansare a (imaginii) Franței ca lider, ca driver mondial, deci o satisfacere a nevoii de mîndrie națională, de multă vreme uitată sau, mai bine spus, amorțită nu numai în Hexagon, ci și ca idee politică, în general: cine mai face, azi, așa ceva este tratat imediat drept populist.

Or, numai populist nu i s-a spus, pînă acum, lui Macron. Căci, spre deosebire de populiștii actuali, care sînt izolaționiști și protec­ționiști, mica-mare revoluție cu care, repet, Macron surprinde, deocamdată, opinia publică, blocîndu-i reflexele critice, constă în relansarea unui fel de populism expansionist, de coloratură universalistă.

Macron vrea să refacă Franța cuceritoare și civilizatoare, cum el însuși îi spune, la nivel civilizațional prin reluarea unei gesticulații postural-discursive de tip imperial, expansionist: model de civilizație. Or, din acest punct de vedere, el merge total în răspăr. Și va putea să‑i supună, intern, pe francezi la tot felul de „asceze“ spunîndu-le că acesta e prețul dominației mondiale sau măcar al unei imagini de non-perdant, dacă nu chiar de cuceritor mondial. Vor fi însă gata francezii să intre în acest rol, adică să accepte această magie?

Este clar că acțiunea politică a președintelui Macron nu poate să se situeze, cel puțin deocamdată, decît la nivel simbolic și de comunicare, și ea îi vizează atît pe francezi, cît și pe străini, toți obișnuiți deja cu ceea ce analiștii numesc „declinismul“ francez: ideea că Franța e sfîrșită și nu se mai poate redresa, nu mai avem ce aștepta de la ea.

Miracolul Macron sfidează, puțin, logica și continuă, încă, să fascineze datorită efectului a ceea ce Pierre Bourdieu ar fi numit „magia performativă”: revoluția, schimbarea sînt eu, însuși modul în care s-a format, a ajuns să candideze și să cîștige Macron fiind o noutate în sine.

Noutate, însă, să ne înțelegem, nu în mod absolut, ci prin modul în care el „bricolează“ noul și vechiul, constantul și imprevizibilul – contrariile în general: liberalismul și etatismul, Finanța și Statul, Macron reactivîndu-l, ca imagine, din subconștientul francez mai curînd pe Colbert cu mercantilismul său ca proto-capitalism al statului decît propriu-zis pe Principe. Noul etatism francez, la care pare a chema noul principe luminat Macron, supremă sinteză post-postmodernă, beneficiază deja de o îndelungată și de o solidă uitare, care îl face cu atît mai reactualizabil, altfel spus, cu atît mai provocator de surpriză istorică.

Curajul acestei coborîri vertiginoase în timp, în propria memorie istorică, dincolo de pragul, care pînă de curînd părea de nedepășit, al Revoluției Franceze, această revizitare a Franței proto-imperiale, creatoare de stat, gest în sine ludovico-napoleonian (a regăsi vechiul în nou), nu se știe cît va putea să dureze. Deocamdată, Macron este singurul lider mondial care poate în același timp să-l pună, sarcastic, la punct pe Trump și să-l cheme discret la ordine, făcîndu-l să nu poată să nu răspundă afirmativ unei invitații și să nu cadă victimă farmecelor pariziene.

Luna de miere se prelungește, grația post­electorală durează, Macron le propune atît francezilor, cît și tuturor celorlalți o nouă Franță ca nouă reluare a Franței eterne, a Franței propriu-zise care, probabil, ar putea fi cel mai bine sintetizată prin formula om-stat, aceea a capacității de a întrupa personal Statul, de a fi Statul și națiunea. Nu există, probabil, națiune mai profund și mai intens simbolică, la toate nivelurile, decît Franța. Și, privită astfel, acțiunea pur simbolică a președintelui Macron este politică propriu-zisă, în cel mai french style posibil. Pe aici pe undeva trebuie căutate resorturile noii „revoluții franceze“. Va reuși însă Macron să captiveze, asemenea lui Napoleon, opinia publică internă și internațională? Va izbuti el, altfel spus, să mențină „magia performativă“, adică însăși esen­ța politicii? Întrebarea e și rămîne: în ce scop, ce să facă cu ea? Vom vedea.

Ce e cert e că Macron a izbutit ca, după revoluțiile conservatoare de stil și rit anglo-saxon care au modelat lumea actuală, să afirme o revoluție restauratoare în stil francez, introducînd măcar puțină diversitate, puțină culoare și gust galice terestre în cenușiul insipid oceano-nordic. O globalizare cu picioarele pe pămînt? Sau doar echilibrare, temperare a unei dominații, a unei amprente insuportabil de exclusive asupra „universalului“ actual, dar numai întru relansarea și menținerea acestuia? Mai degrabă. Dar vom vedea. Pînă acum, Macron a știut să dețină în mod absolut, exclusiv, inițiativa. De-acum, ar trebui să ne mai punem speranța și în unele replici, mai mult sau mai puțin „constructive“. Nu putem aștepta totul de la un singur om!