Ce este un mall? Utopia realizată a reducerii diversităţii oraşului, a diversităţii urbane (de heterotopii, de micro-utopii realizate, de utopii declinate micro-plural tocmai pentru a putea fi împlinite, construite) la unicul aspect comercial. Dar ce este un oraş-mall? Un oraş abandonat, pustiit, în care doar cultura mai poate prezenta interes indirect economic, deci şi atrage interese direct economice. În noua complicitate urbană suburbii-mall-uri, oraşul se periferizează, iese din sine, devine o fantoşă, un simplu parc turistic, un simplu decor, un simplu semnificant cu semnificat cultural.
Mai este oraşul contemporan alcătuit ca un paradoxal continuum de discontinuităţi, ca o contradictorie omogenitate prin eterogenitate? Confirmă sau infirmă evoluţiile contemporane ale oraşului conceptul de heterotopie, de oraş compus din „altfel de spaţii“, adică din micro-utopii şi micro-ucronii realizate, împlinite?
Şi iată, sugerat deja încă de săptămîna trecută, răspunsul: oraşul postmodern sau spaţiul urban actual a devenit sau aspiră să devină, în întregime, o unică heterotopie, un unic „spaţiu altfel“, distrugînd însăşi valoarea noţiunii de heterotopie, care nu are valoare decît ca multiplicitate, prin multitudinea ei.
Oraşul actual tinde să devină o unică utopie realizată, figurînd în acelaşi timp promisiunea şi împlinirea ei. Sau, mai bine zis, simulînd – în trei timpi – întregul proces al 1) stîrnirii şi întreţinerii dorinţei şi a visului, 2) al promisiunii de împlinire a lor şi 3) al împlinirii lor efective – toate deodată.
Oraşul postmodern se structurează – deşi mai corect ar fi să spun: se de-structurează, se structurează de-structurîndu-se, se construieşte în jurul unei tensiuni disruptive – în jurul complicităţii periferice dintre mall-uri şi „grădinile zoo“ de shopping, pe de o parte, şi suburbii de tip american, altfel spus cartierele-dormitor al blocurilor comuniste transpuse, capitalist-individualist, pe orizontală, cu o devastatoare „amprentă“ teritorial-ecologică, pe de altă parte.
Prin noua (pentru oraşele Vechiului Continent european) complicitate urban-periferică dintre suburbiile rezidenţiale şi zonele-mall, oraşul se periferizează şi se periferializează după model american, devine, din vechi oraş alcătuit din straturi arheologice, un oraş de tip nou, ex-centrat, de-centrat şi poli-centrat, un oraş scos din sine (şi din minţi, „din ţîţîni“), un oraş-fantoşă, un simplu parc turistic, un simplu decor urban.
Dacă, aşa cum analiza Michel Foucault, oraşul modern occidental european se compunea dintr-o multitudine de „spaţii altfel“, de heterotopii între care trecerea se făcea prin insensibile transgresiuni zilnice, oraşul postmodern actual, asupra căruia se exercită masiv influenţa disruptivă, tensionantă, a oraşelor americane de tip nou, pare a fi alcătuit, invadat, cucerit de un singur tip de spaţiu, care însă, deşi funcţionează, în realitate, ca normă, ţine să se prezinte tocmai ca o excepţie, ca o abatere de la normă. Abaterea de la normă care în sfîrşit a învins, revoluţia în sfîrşit triumfătoare!
Tot mai mult, oraşul contemporan, şi Bucureştiul în trena lui, tinde să-şi sacrifice varietatea şi multitudinea supunîndu-se unei unice finalităţi: aceea comercială, economică. Din complexe şi heterotopice, oraşele tind să devină, dacă pot spune aşa, „homotopice“, adică să se organizeze ca un unic şi imens mall. Este ceea ce, jucîndu-mă serios cu cuvintele, am numit mall-iciunea oraşul actului.
Oraşul contemporan vrea să se prezinte tot mai mult ca un oraş care invită şi incită la plăcere, adică la consum. Problema e însă că promisiunile de plăcere, de satisfacere nu sînt precedate de dorinţe pe măsură. Astfel încît întregul regim de semne al vieţii contemporane nu face decît să încerce să ne inculce dorinţe, să ne facă să dorim permanent cîte ceva precis, menţinîndu-ne într-un fel de stare de permanentă excitaţie provocată, instituită – ca o stare de necesitate şi de urgenţă a fericirii obligatorii.
Mall-iciunea tot mai accentuată, fantasmatică, de imagine, a oraşului contemporan transformă spaţiul şi spaţiile acestuia într-un spa-ţiu, într-o suită nesfîrşită de spa-ţii.
Tot mai mult, oraşul se promite ca un spaţiu unificat al plăcerii. Nu atît al plăcerilor, la plural, al diversităţii de plăceri, ci al Plăcerii unice, al plăcerii reduse, parcă, la o unică rădăcină: aceea legată de consum şi, deci, de bani, de cheltuire, de economie.
Oraşul se promite pe sine, aşa cum spuneam, ca un spaţiu al plăcerii unice de a cumpăra, de a achiziţiona noul permanent, al preschimbării permanente de sine prin echipamente şi prin „accesorii“: fantasma de a putea deveni permanent alţii. Tocmai în sensul plăcerii de a cumpăra, al „shoplăcerii“, vorbeam de noua mall-iciune a oraşelor noastre.
În plus, tot mai mult, un nou tip de spaţiu al plăcerii şi al relaxării, al „simţitului bine“ („a te simţi bine“, cîte sensuri nu adună laolaltă această expresie!), al îngrijirii personal-corporale de sine tinde să acapareze, tot ca promisiune, oraşele noastre, care se transformă, astfel, într-un spaţiu general, unificat de wellness, într-un spaţiu-spa, într-un SPA-ţiu.
Căci, dacă pînă de curînd, spaţiile (tot mai comerciale) ale oraşelor erau doar sonorizate, muzicalizate – împiedicînd reflecţia critică, atenţia, distanţarea şi imprimînd, dimpotrivă, ritmuri reflexe comportamentelor noastre astfel tot mai somnambulice –, astăzi spaţiile noastre sînt pur şi simplu odorizate, parfumate, „feng-shui-izate“. Devin spaţii de simţit bine, spaţii de bine-simţire (a te simţi bine, a te simţi bine pe tine însuţi, a te simţi bine pe tine însuţi prin însuşi faptul de a te simţi bine: tautologic, te simţi bine pentru că te simţi bine!), spaţii de relaxare, spaţii ale plăcerii în primul rînd cu sine şi abia indirect şi subsidiar cu alţii.
Or, marea schimbare între oraşul modern al multitudinii de heterotopii, analizat de Michel Foucault, şi oraşul-spa actual este că, dacă în trecut plăcerea mai avea o aură de interzis, ea tinde să devină azi normă, comportament generalizat şi obligatoriu. Din interzisă, obţinută pe furate, cu o aură de ilegalitate, plăcerea devine nu numai permisă şi promisă, ci este de-a dreptul impusă: cine nu se simte bine nu e om – sau este un ciudat, un infractor, un terorist atentînd la plăcerea universală în sfîrşit atinsă (în locul fericirii, evident inaccesibile, a vechilor utopii).
Dar uciderea heteropiei prin transformarea ei în normă nu înseamnă că heterotopiile, ca multitudine deschisă, surprinzătoare, dispar (prin înghiţire, prin resorbţie, fireşte) din oraşul contemporan. Heterotopia nu moare niciodată, răsare cînd şi unde nici nu te-aştepţi!