Un obiect straniu, greu de clasificat, adevărat OZN literar, a pătruns de curînd în atmosfera cel puțin apăsătoare, dacă nu de-a dreptul irespirabilă (în același timp încins‑miasmatică și rarefiată, cu oxigen confiscat) a literaturii române actuale: Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu. Cu cele peste 1.100 de pagini pe care Editura Nemira a reușit să le lege laolaltă (pe hîrtie – ce potriveală, avînd în vedere că autorul e medic, un cunoscut chirurg – folosită la tipărirea dicționarelor medicale!), romanul acesta pune literatura română actuală în fața unei grele încercări, adevărat examen de maturitate: fie acceptă provocarea pe care el o reprezintă și îl adoptă metabolizîndu-l critic, acceptînd să se îmbogățească fără cheltuieli peste noapte, fie se mută, de-a dreptul, cu justificat entuziasm, pe el, pentru că, s-o spunem pe șleau, la dimensiunile acestea, dar nu doar în sens cantitativ (ca număr de pagini), ci în același timp ca ambiție și ca realizare literară, acest roman este o planetă în sine, poate ține loc, la o adică, aproape de o întreagă literatură. Numai ignorat nu poate el fi, iar cine va încerca să se poarte ca și cum nici n-ar fi apărut, așa cum în mod curent se întîmplă, se va descalifica definitiv: voi fi foarte atent la receptarea critică a acestei cărți și voi nota cine se va face că plouă – tocmai în Macondo. Căci pe planeta Greva păcătoșilor plouă cu literatură de cea mai înaltă calitate. Dar probabil că, în locul unei receptări critice profesionale, de pe urma căreia să putem beneficia toți, vom asista la sciziunea dintre negaționiștii literari (care vor tăcea privind cu dispreț fața cealaltă a spaimei) și partizanii necondiționați.
Cunoscut acestora din urmă, adică fanilor, ca Sebastian A. Corn, Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este prima carte pe care Florin Chirculescu o semnează cu propriul său nume, hotărîndu-se să provoace și să atace, dinspre literatura de anticipație, deseori remarcabilă, dar ținută în afara zidurilor cetății literare, așa-numitul mainstream. Sebastian A. Corn apare și el, spre sfîrșit, în carte, dar numai pentru a fi situat, depășit, înghițit auctorial.
Florin Chirculescu, autor nou, am putea spune, sub acest nume, de-a dreptul un debutant, îl introduce deci pe Sebastian A. Corn în cetatea literaturii, bîntuită, ca toate baricadările, de spaimele complotului și ale trădării, aducînd, prin el, în proza mainstream, specificul literaturii, generic spus, de anticipație, adevărata literatură populară a prezentului, ceea ce nu exlude deloc, așa cum este cazul și acum, excelența: aplombul, dimensiunile, realismul holistic, erudiție, capacitate (anti-auto-imunitară) de contaminare istorico-stilistică și, nu în ultimul rînd, o anumită voracitate narativă. Citind romanul lui Chirculescu ajungi să-ți spui că nu există poveste, povești cîte poate să povestească autorul, căruia nu-i ajung nenumăratele povești principale, ci mai povestește și colateral. Pentru că, poate, Biblia nu este Cartea Cărților în primul rînd pentru că e sacră și toată lumea ar vrea s-o re-scrie, s-o copieze, ci pentru că este o carte compusă din nenumărate cărți (lectura ei unitar-monoteică fiind de-a dreptul o erezie: Biblia este cartea multiplului, imposibil de strîns laolaltă). Mitologia și ideologia actuală a poveștii (în paralel, pentru vizual, cu mito‑ideologia – „miteologia” – a imaginii și, social, cu cea a comunicării) ne-au făcut să uităm că povestea nu poate fi unică, singură, că orice poveste nu înseamnă doar, liniar-epic, derulare între două puncte (cu sau fără meandre, zigzaguri, rupturi), ci construcție, arhitectură de povești: lume.
Aproape că uitaserăm, în literatura română actuală ca efort de internaționalizare prin autocolonizare mimetică, adică de încercare de ieșire pe piața editorială globală prin adoptarea canonului schematic al poveștii simple, centrate pe eventuale „cazuri“, aproape uitaserăm, deci, în literatura română periferic globalizată, ce înseamnă roman. Adică arhitectură, construcție, creație de lumi, nu doar de „cazuri“. Așa cum, polemic, Ion Barbu vorbea, din fericire pe nedrept, căci despre Arghezi, de „poezie leneșă“, cred că ar trebui să vorbim azi despre proză leneșă, laxă și chiar despre literatura leneșă, nombrilist-pleziristă, a efortului minim (dacă se poate cu roade maxime).
Florin Chirculescu poate provoca spaimă, crampe și craponări, deoarece ține să-i reamintească literaturii român-globale ce este romanul – și necesitatea romanului. Din nou, ca de atîtea ori în momente de reînsuflețire (dacă nu neapărat de schimbare, de primenire) a literaturii, „atacul“ se produce, conform binecunoscutelor teoreme ale formaliștilor ruși, dinspre margini și chiar din afară. Florin Chirculescu este, astăzi, „barbarul“ care dărîmă zidurile Troiei, dacă nu pe ale Ierihonului, cu mașina de război clasică a romanului.
Căci revoluția, acum, dacă revoluție e, este una conservatoare. În sensul că romanul este reamintit literaturii prezente în cea mai popular-clasică, deci puternică, ipostază a lui. Nu de o revoluție a romanului este, așadar, vorba în cazul de față, ci de o readucere, pur și simplu, a romanului în literatura română.
Dincolo de un remarcabil roman, Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este, așadar, și ceea ce, potrivit unei formule dragi noii limbi de lemn corporat-ong-iste, ar trebui să numim un manual de bune practici literare.
Acesta este un roman, și de aici începe Romanul. Cine are, prin urmare, pretenția de a mai scrie romane (nu doar povești) are, acum, cu ce să compare, de unde să pornească. Nu un etalon, ci un reper.