Pe cît de masiv e Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu, noul roman, de peste 1.100 de pagini, publicat de Nemira, al lui Florin Chirculescu, acest Dumnezeu-Tatăl care nu se mai mulțumește să-și trimită, ca pînă acum, Fiul, pe Sebastian A. Corn, să moară virtuos, dar degeaba pe piața fleșcăit-sacrificială a literelor românești, pe atît se citește el de ușor, foamea de poveste, de lume, de lumi (de fugă de sine după ce și-a secat și pustiit „sinele“) a cititorului contemporan fiind hrănită și poate chiar, paradoxal, sastisită de voracitatea pluri-versal versatilă (ca să spunem așa) a prozatorului. Mai rar o asemenea „răzbunare“ a unui autor pe publicul său. Florin Chirculescu pare că deține exact acul pentru cojocul pervers, repede dat la întors, al cititorului contemporan, care s-a lăsat cotropit de consumism pînă și în locurile (obiceiurile) de unde ar fi trebuit să înceapă a-și organiza rezistența. Nici vorbă însă de așa ceva! Și atunci, na, apare Chirculescu și mi ți‑l îndoapă, și el mai-mai că ar fi gata să-și dea duhul fericit. Să vedem însă dacă va putea face față acestei doctorii literare.
Deoarece Chirculescu, chiar și în scris, rămîne doctor, iar romanul acesta e un pharmakon literar care ar trebui, dacă nu poate să vindece, atunci să asomeze o lume, făcîndu-i puroiul să-i exlodeze în față. Căci Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este o istorie universală a infamiei, un roman politic de moravuri, sau un roman de moravuri politice (dar politica, ca viață de zi cu zi a umanității, tocmai un morav și un nărav este: o apucătură pusă pe apucat).
Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este în primul rînd unul dintre puținele romane despre actualitatea românească, în mijlocul căreia tronează istorii vechi care curg impetuos și vertiginos, de la pașopt dacă nu chiar dinainte, pînă azi, trecînd, din boierie de letopiseț în „boierie roșie“, adică prin nomenclatura comunistă, pînă azi, în plină globalizare nu prin cunoaștere, așa cum pretindeau, prin anii 1990, ideologii tehnoliberalismului, ci prin intelligence; urmărirea intimă, interiorizată, asumată și somatizată, așa cum funcționează ea în acest roman. Se poate spune că, în încercarea lui, dacă nu de a opera, de a vindeca, măcar de a diagnostica lumea contemporană, domnul doctor Chirculescu reușește să aducă romanul la zi, adică să scrie romanul epocii sale și a noastre, în înțeles strict: Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu ne propune o mostră despre cam cum ar trebui să arate romanul, ca formă literară suprem-globală, în epoca interconectării serviciilor secrete și a capitalismului integrat prin supraveghere universală. Punct.
Și de la capăt. Căci la dimensiunile și ambiția acestui Leviatan, ale acestui Moloh literar care impune, ca să reiau ce scriam săptămîna trecută (dar și ca să mă las în continuare contaminat de viteza și truculența stilistică a autorului-obiect), romanul clasic-popular ca nou standard literar (reinjectînd auto-instituitul, în sine însuși baricadatul mainstream literar-narativ, cu propriul refulat „de anticipație”), Florin Chirculescu face dovada unei supreme arte literare, a unui instinct literar remarcabil, marcă a marilor talente: nu atît umorul, cît comicul. Pentru că Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu are, ma foi (traducere: Să n-am parte!), ceva de Swift, o privire atotcuprinzătoare care „liliputanizează” în mod inerent lumea. Este, altfel spus, o super-satiră, care nu se sfiește să-și sacrifice, adică să-și pedepsească (Dumnezeu gelos!) fin, dar total eroii. Vezi, în acest sens, finalul cărții. Unde căderea în prăpastie a unuia dintre gemenii-eroi ai cărții este accelerată și desăvîrșită de propria sa greutate artificială, adică de umplutura propriului rucsac. Iar acesta este un contrapunct comic de extremă virtuozitate, probă, așa cum spuneam, a unui instinct literar implacabil. Din nou, în sens clasic, parcă din altă epocă. Sau apariția, într-o bătălie necruțătoare de undeva din Balcani, a unui memorabil, epocal… curcan.
În sfîrșit, ca să pun punct acestei noi plimbări (nu ultima!) prin Cartea Cărților lui Florin Chirculescu (îmi place să scriu în ea, cu ea, pornind de la ea; asta înseamnă o linie de producție literară infinită, și infinit plurală), nu se poate să nu remarc felul, macro-comic, prin care autorul de-provincializează lumea românească, adică o face să pară reprezentativă, global, centrală stilistico-tipologic, pentru întreaga lume actuală, tocmai prin păcatele, intrigile și „securismul“ ei, marcat simptomatic prin oralitatea unui limbaj hiper-sintetic, ultra-colorat și, mai ales, extrem de eficient. Prin romanul lui Chirculescu, România devine centrul lumii, iar românul – securist păcătos sau doctor complotist incapabil să vindece, să se opună răului încarnat, incapabil de grevă împotriva mersului lumii –, omul universal.
Numai prin păcatele noastre ne putem salva. Iar aceasta este doar una dintre actualitățile, dintre diagnosticele cu privire la actualitatea mundan-mondială pe care le formulează, epic, acest roman. Celelalte actualități vor privi, de pildă, religia (în pluralitatea ei de fond tocmai pe baza exlusivismului mono-teist) și identitatea (cu toate crampele ei, atît de ușor, de grațios de depășit). Dar nu sînt ele înrudite, gemene chiar, asemenea fraților-eroi ai romanului?