În ciuda – sau, cum se spune, poate tocmai datorită – stilului său rapid, aparent imediat, eminamente impur, fugind în permanență în toate direcțiile, altfel spus asociind neîncetat lucrurile, stil care, încă de la nivelul micro, consacră hibridarea identitară sau, de fapt, pluri-identitatea, interferarea, rezonanța sau omologiile identitare, altfel spus incertitudinea prin amestec și proiectare (dublul, umbra etc.) asupra identității – stil care, așa cum spuneam deja, universalizează tipologic „balcanismul“ –, în ciuda, deci, a acestui stil, sau tocmai datorită lui, Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu atinge starea clasic (reamintind popular clasicismul) arhitectonică sau muzicală a romanului: treapta sau momentul în care adevăratele teme (sau suprateme) ale cărții nu mai țin de ordinul lingvisticului, nu mai sînt formulate verbal, deci nu mai sînt nici tematizate pentru a putea fi citate, ci „scapă“ și sînt doar arătate, „monstrate“, expuse, asemenea unor mandale sau altor diagrame divine, dat fiind că țin de conexiuni și analogii, de raporturile dintre elemente, entități, niveluri, povești, fapte etc., fiind așadar non-substanțiale, ci relaționale, inter-individuale (mai degrabă sintactice decît semantice, dar organizînd, structurînd, în acest fel, semanticul nu numai ca o lume, ci ca un cosmos). Așa se întîmplă și în cartea lui Florin Chirculescu, care tocmai de aceea (repet pentru a face fixarea) atinge starea arhitectural‑muzicală de roman sau nivelul romanului care arată sau „întrupează“ implicit, pur cognitiv, acționînd infra-conștient, teme. Romanul lui este structurat pe multipli de dubli: dublarea explozivă, în lanț, a identității (care face posibilă, tocmai, comunicarea). Există, pe de o parte, doi frați gemeni, Sahib și Mesneraș (cartea lui Chirculescu este și un adevărat delir onomastic), al căror „blestem“ (de ce?) este că pot comunica telepatic chiar și fără să vrea, dar în condițiile în care – tragică ironie auctorială – al doilea e agent secret, care tot timpul ascultă și filează în cel mai autentic sau verosimil București al zilelor noastre de ieri, azi și alaltăieri, iar celălalt frate, medicul-sindicalist (ratat, învins în această ultimă calitate) Sahib, este „dublat“ și în timp, înapoi în istorie, de un alt doctor, căruia i se spune tot Sahib, dar care – mamă a invențiilor (cum ar spune Frank Zappa) – este apocriful doctor evreu, școlit în India, la Benares, al profetului Mahomed, doctor care scrie chiar cartea în care sîntem, și din care vrea să înceapă să mai și șteargă, dar a cărei scriere/ștergere e continuată de fiica lui, tot medic, astfel încît Cartea nici nu există ca atare, ci e o „creație continuă“ și, mai ales, nu există nici in integrum, deci ca unicat, ca „original“, ci numai sub formă de misterioase variante și versiuni răspîndite, grobal, prin întreaga lume.
Să ne oprim însă aici și să nu cădem în capcana de a ceda tentației de a (re)povesti Povestea. Căci dacă, așa cum spuneam, Florin Chirculescu reactualizează romanul (în toate sensurile verbului a reactualiza: aducîndu-l la zi, dar și readucîndu-l în actualitate) clasic, devenit între timp, așa cum se și cade, popular și fiind marginalizat (exclus) din canonul hard-literar, în voracitatea lui dublu, împlinit literară, adică în același timp liniar sau ciclic narativă, temporală, cît și arhitectural-spațială, această megastructură mai arată ceva: că ceea ce s-a numit (și probabil se mai numește) postmodernism, atunci cînd includea metatextualitatea scrierii și a cărții, nu făcea decît să recurgă la un topos extra-occidental (în spațiu) și extra-modern (în timp). Cartea ca (supra-temă) este activă, cultural-spațial, tocmai în zona monoteismelor apropiat și mediu-orientale care se bat pe ideea de Carte-Dumnezeu Unic, și a fost cultivată, ca epistemă, pînă în Renaștere, adică pînă pe marginea (interioară sau exterioară, cum ar diseca rabbi Derrida) a ceea ce s-a autonumit modernitate. De unde, așadar, postmodernismul a extras-o, reactualizînd-o pînă la a face din ea un clișeu (adica retransformînd-o, la loc, în topos intra-occidental).
Hybris în sine, animat de readucerea la suprafață a refulatelor (culturale și nu numai), Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu nu putea să nu se joace și de-a (cu) Cartea. O Carte însă care, așa cum spuneam, tocmai pentru că e fatală, nu e scrisă, ci se scrie, ceea ce moral înseamnă, optimist, că ne putem ameliora sau salva viețile, dar pentru asta trebuie să le trăim de parcă le‑am scrie: viața e scris, stilizare, poveste cu străini. Mai mult decît fatum, Florin Chirculescu deconstruiește cartea din statutul de produs divin încheiat și implacabil spre acela de proces în curs, de creație imanent accesibilă tuturor, numai să fim conștienți că „scriem“ și că viața „se scrie“.
Deloc în ultimul rînd, de parcă n-ar fi fost și așa amețitor de mult, Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este și un umoristic și pamfletar (cum altfel?) roman cu cheie al actualității românești, în care sper că la ora aceasta – ratînd, evident, din egoism și prostie, o lectură care i-ar putea, dacă s-ar lăsa „operați“, salva moral – cei împricinați, vizați, se caută cu îndîrjire și delicii sub numele fanteziste, cu adevărat cantemirești (Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este și o Istorie ieroglifică – dar ce nu este acest roman?), prin care „egoproza“ narcisist și hedonist stagnantă la care mulți abia dacă ajung, dar la care sigur cei mai mulți se opresc, departe de a fi neglijată, este depășită și integrată în unul dintre foarte puținele edificii (la propriu) romanești din literatura română actuală, care în rest este poezie, adică proză.
Ambiție și răbdare, atenție și memorie, liniaritate narativă, dar și structură, frenezie, dar și documentare pînă la contaminare stilistic-simptomal eficientă, moralizare literar concepută, altfel spus cu umor (ca în marile înțelepciuni): Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu, roman global, sau poate mai corect roman holistic, este o lecție. Cum am putea trăi, și propriu-zis, practic, dar și literar, cristalin.