La sfîrșitul acestei săptămîni, va avea loc la Timișoara așa-numitul preview al celei de‑a doua ediții a bienalei Art Encounters. Avînd privilegiul de a fi fost din nou invitat să contribui, în felul meu și cu „armele“ mele, la această manifestare, îmi permit să avansez, deja, cîteva reflecții pe marginea conceptului ei.
Nu vreau însă să mă lansez acum și aici într-o hermeneutică a conceptului curatorial al bienalei de față, dar sînt convins că titlul ei, care îl preia, modificîndu-l, așa cum vom vedea, insesizabil („inframărunt“ – „inframince“ –, cum ar fi spus Marcel Duchamp), titlul unei celebre cărți (încă netraduse în limba română) a lui Georges Perec (scriitor contemporan a cărui clasicizare a fost consfințită, anul acesta, prin publicarea în și mai celebra colecție „Pléiade“ a Editurii Gallimard), depășește simpla citare. Cred, altfel spus, că volumul scriitorului francez spune ceva despre situația – și situarea – artei contemporane (în înțeles strict actual). Ca o fabulă a acesteia.
Să privim, în primul rînd, titlul. Dacă, în prelungirea sa românească de față, el sună „Viața – mod de întrebuințare“, în original el nu este atît de explicit, altfel spus, liniuța explicativă introdusă, pentru dezambiguizare, acum lipsește: La Vie mode d’emploi. Cum trebuie citit acest titlu fără punctuație? Mod de întrebuințare a vieții? Viața ca mod de întrebuințare a vieții? Iar prin prelungirea lui de acum: arta ca mod de întrebuințare a vieții? Viața ca artă de a întrebuința viața? Etc.
De fapt, titlul romanului (de „romane“) al lui Georges Perec este unul de grad secund, el imaginează un joc de puzzle, posibil intitulat Viața (viața ca joc existențial și social), cartea ca atare propunînd moduri de a ne folosi de acest „joc“, de a „juca“ acest „joc“ care e Viața, de a „juca“ Viața, de a ne „juca“ viețile și „de-a“ Viața.
De la început, inclusiv printr-un motto din Paul Klee, ni se atrage atenția că e vorba de văz, de a privi bine pentru a vedea, de o viziune care nu este dată, care nu este „naturală“, dar nici arbitrară, ci artificială, adică artistică, făcută ca acțiune pentru a vedea: „privește cît te țin ochii“. Georges Perec imaginează o casă, de fapt, nu o casă, ci un imobil, deci o locuință în comun, o „casă de case“, insistînd asupra privirii de ansamblu, singura care ne poate face să vedem: doar dacă privim ansamblul, adică realitatea ca lume, „sub specia“ faptului-de-a-fi-lume, putem ajunge să vedem cu adevărat, adică să înțelegem. Imaginea (în sens, așa cum vom vedea, moral, nu estetic) nu se formează decît ca lume: vedem lumi, vedem Lumea, sau nu vedem, ni se pare doar. Trebuie să vedem lumea cu limitele ei, interne și externe, adică ceea ce se află (este pus, deplasat) înăuntrul și în afara lor.
Deja trimiterea la arta contemporană (care, dincolo de titlu, îi va fi făcut, probabil, pe curatori să propună acest titlu) mi se pare evidentă: „Locuitorii unui același imobil trăiesc la cîțiva centrimetri unii de alții“, nu-i despart decît niște pereți subțiri. Nu aceasta e situația noastră azi, situația-lume pe care vrem s-o uităm și pe care doar arta nu a capitulat, încă, în a ne-o arăta: lumea-imobil comun?
Pe de altă parte, pereții despărțitori ai camerelor și ai apartamentelor în care se lucrează viețile nu corespund cu decupajele puzzlelului: pentru a ne face să insistăm, să muncim pentru a vedea, arta decupează altfel viața, cadrajele și focalizările ei nu trebuie să se suprapună peste granițele și separațiile (politice, geografice, economice, epistemice, categoriale etc.) existente, reproducîndu-le, ci, tocmai, să le intersecteze pentru a le arăta, pentru a le denunța arbitrarietatea, „de-re-constructibilitatea“ (Jacques Derrida), pentru a le deconstrui vizual, prin elaborarea și intervenția văzului moral.
Și nu numai decupajele lumii-puzzle, ale imaginii de puzzle a imobilului-lume prin intermediul căruia artistul își propune să facă vizibilă situația actuală a lumii, nu sînt naturale sau arbitrare, date, nici înlănțuirile dintre piesele acestuia nu sînt date sau arbitrare, ci insesizabile, ne-evidente, de fiecare dată singulare, trebuind identificate caz cu caz.
Ce se întîmplă însă în acest imobil, ca imagine artistică (adică de intervenție) a lumii? Cine populează acest imobil? Cine trăiește și ce face în el? În casa-lume a lui Perec trăiesc și lucrează mulți meșteșugari și artiști. Or, acesta este un aspect decisiv, care poate descrie, cred eu, extrem de precis situația și stadiul strict contemporane ale artei contemporane.