M-am surprins de mai multe ori depănînd, cum se spune, amintiri cu o anumită plăcere, foarte, foarte specială: aceea de a putea fi de folos, adică nu de a bătea cîmpii bătîndu-mi gura, ci de a răspunde unor întrebări, unor nevoi de cunoaștere foarte precise. Mi-ar plăcea, de aceea, să elaborez un proiect, adică o procedură de memorii sau amintiri la cerere: ca răspunsuri la întrebări, ca participare la o anchetă sociologică implicită și, repet, foarte precisă. M-ar interesa, altfel spus, să mă supun unor chestionare cît mai diverse, adică să-mi instrumentalizez cognitiv și afectiv cît mai exact, adică mai util, memoria, scrisul, exprimarea. Nu știu, pe scurt, dacă voi vrea vreodată să dau curs prezumțiozității de a-mi scrie pur și simplu memoriile, adică de a-mi debita în pustiu și fără șir viața, dar sînt sigur că aș răspunde oricînd cu infinită plăcere unor întrebări – pe care, însă (și tocmai în asta ar putea să constea „originalitatea“ întreprinderii), ar trebui, poate, să le imaginez, să le prezum singur. Ceea ce, desigur, ar falsifica, contrazicîndu-l, însuși proiectul de bază: cum se poate simula, anticipa interesul altora? Rămîne să mă mai gîndesc, dar sînt sigur că, fără o structură și un context dialogale, adică fără întrebări precise care să le activeze cît mai precis în sensul unui interes cît de cît comun, memoria nu poate fi decît ficțiune, intrînd, deci, în alte categorii de proiecte.
Iată, mai jos, extras dintr-un cu totul alt proiect, un posibil început de capitol al unor astfel de memorii „comandate“ și dirijate despre „cum am devenit traducător“
*
În ianuarie 1990, imediat după Revoluție, am aflat că la nou înființata editură Humanitas din proaspăt desființata Editura Politică se împărțeau traduceri. M-am prezentat prompt la fosta Casă a Scînteii, devenită, la rîndul ei, Casa Presei Libere, și, într-adevăr, profesorul Adrian Miroiu, pe care atunci l-am și cunoscut, împărțea, într-o atmosferă aproape carnavalescă, traduceri lăsîndu-i pe amatori (care nu erau deloc puțini, ba chiar se înghesuiau) să-și aleagă titluri și autori de pe niște liste infinite, care păreau a cuprinde întreaga „Bibliotecă Babel“ a cărților interzise (sau ignorate) de fostul regim. Mi-am ales (prin bifare) două sau poate chiar trei (nu-mi mai aduc bine aminte) titluri de, anume, Michel Foucault: A supraveghea și a pedepsi, care și avea să apară, cîțiva ani mai tîrziu (după mai multe peripeții redacționale pe care le-am evocat, pe scurt deocamdată, în Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), Cartea Românească, București, 2015, p. 40), chiar la Humanitas, Cuvintele și lucrurile (pe care aveam s-o împart, ca traducere, cu Mircea Vasilescu, dar la Editura Univers, după discuții cu profesorul Mircea Martin, care voia și el „un Foucault“ și a reușit să-l smulgă de la Humanitas) și, dacă nu mă înșel, Istoria nebuniei (pe care avea s-o facă însă, în totalitate, Mircea Vasilescu, tot la Humanitas).
Era o mare mirare (prefăcută, desigur, provocată, retorică, dar de fond) pentru mine, de ce un autor ca Foucault, de exemplu, nu fusese deja tradus la Editura Politică, mai înainte ca aceasta să devină Humanitas? La drept vorbind, aproape că s-ar fi potrivit mai bine. Lăsînd însă gluma (dacă glumă e!) deoparte, trebuie spus, în paranteză sau nu, că activitatea de traducere era, ca multe altele, strict controlată în regimul național-comunist, accesul la ea fiind condiționat fie de apartenența, la rîndul ei, strict filtrată, la Uniunea Scriitorilor, fie de obținerea unui atestat pentru obținerea căruia se dădea un concurs scris, pe care, firește, l-am dat și pe care, firește, nu l-am luat (și despre rezultatul căruia nu am fost nici măcar înștiințat).
În ianuarie 1990, după (în plină, de fapt) Revoluție, puteam, așadar, să dau curs vechiului vis de a traduce, care mi se părea, atunci (și mi se pare și azi), o manifestare a libertății în același timp mai consistentă și mai responsabilă decît „simpla“ exprimare de sine, care oricum nu trebuie să fie lăsată singură, nedezvoltată, nemodulată, nelucrată. Și, pe de altă parte, oricît de paradoxal le-ar putea părea unora, lucrul de care consideram (și consider și azi) că aveau, imediat după Revoluție (dar pînă azi), nevoie cultura română și spiritul public românesc era (este) nu, potrivit unei logici strict economice reparator-compensatorii, o gîndire de dreapta, ci tocmai o adevărată (adică multiplă, plurală) gîndire de stînga, pe care fostul regim o evacuase. Fostele regimuri comuniste din Europa de Est aveau – și au în continuare – nevoie de re-deschiderea și de pluralizarea gîndirii de stînga post-, extra- sau chiar neo-marxiste, pentru că oricum depășiseră de mult gîndirea lui Marx, pe care o păstraseră doar, cel mult, ca pe o vitrină prăfuită, de cavou, altfel spus ca dogmă oficială. Comunismul estic avea nevoie de creativitatea gîndirii de stînga. Care tocmai atunci era în floare, dar în capitalism, în miezul capitalismului occidental, între un capitalism și un altul: ca obiect și ca reflex al unei lupte pentru putere, pentru hegemonie, materială și/sau simbolică, externă și internă.
*
Cine vorbește în aceste rînduri: eu sau epoca, momentul istoric? Cine e, aici, „eu“: eu însumi, rolul-„eu“ sau România, cultura română într-un anumit moment (de cotitură) al ei? Întrebările nu fac decît să înceapă. Mă regăsesc în lucruri. Dacă nu simți că trebuie s-o reinventezi, literatura nu prezintă nici un interes, e un joc care își uită sau își ucide miza. Birocrație, producție de acte fără obiect și fără necesitate.