Foto, radio (sunet), drum: acestea sînt, cred (cel puțin potrivit expoziției Pașii, cuvintele și obișnuitul de la Galeria Anca Poterașu, din februarie-martie 2016), motivele-cheie care structurează etapa actuală a cercetării artistice, adică a continuei conceptualizări de sine a cunoscutului artist „periferic“ ieșean Matei Bejenaru. Matei Bejenaru merge mai departe: istorie, tranziție, deplasare, mutație, migrare/imigrație, mers, marș. Pionier legendar al artei contemporane românești în tranziția ei postcomunistă, Matei Bejenaru a reușit să-și lase o „semnătură“ proprie asupra acesteia, printr-un fel de asumare corporală a istoriei, printr-o conceptualizare somatizantă a transformării sau a „bejeniei“ istorice, prin intermediul unor proiecte intelectuale integratoare de (contra-) cercetare transversală, făcînd, mai simplu spus, să fuzioneze gestul artistic și inițiativa organizatorică (dincolo de simplul management de instituție/eveniment și chiar de curatoriat) în meta-forme artistice care preiau dinamic istoria și geografia politică, esențializîndu-le pînă la formule unificatoare infra-abstracte. Istorica, deja, serie de manifestări, festival/bienală, Periferic, avea marele merit euristic de a „dramatiza“ conceptual un loc și o situație, făcînd ca arta să-și asume geo-istoria și să se hrănească, poetic și politic, din ea.
Matei Bejenaru se lasă în continuare obsedat – și bine face! – de mers, de la nivelul micro, uman, pînă la cel macro, al istoriei, demersul artei constituindu-l tocmai „trans-mersul“ capabil să reunească aceste niveluri mult prea îndepărtate. El este preocupat, altfel spus, de deplasarea care trebuie controlată și „instrumentalizată“, orientată ca potențial de deschidere și de transformare. De la Ghid de călătorie și Maersk Dubai pînă azi, Matei Bejenaru preia mersul și-l transformă conceptualizîndu-l procedural-abstract ca „marș de gîndire“. Mersul este o temă (contra-) filozofică modernă de mare actualitate, cercetători precum David Le Breton (Éloge de la marche, 2000; Marcher. Éloge des chemins de la lenteur, 2012) sau Frédéric Gros (principalul editor-comentator al lui Michel Foucault, în Marcher, une philosophie, 2008, și Petite bibliothèque du marcheur, 2011) reactualizînd marile experiențe pre-mergătoare ale unor Rousseau, Hölderlin, Thoreau (Walking), Nerval, Nietzsche, Rimbaud și extrăgînd din ele virtuțile de lentoare, de imersare în real și de deschidere-disponibilitate, împotriva sedentarismului-jogging individualist hipermodern ca „despărțire de corp“ și „exorcizare a mersului“.
Matei Bejenaru și-a atins maturitatea ca artist, semnul acestui „prag“ constituindu-l saltul spre meta-artă sau arhi-artă, adică spre arta concepută la un grad secund, ca procedură intelectual-existențială. Astfel, marele concept, în același timp transversal și practic-operațional, de „marș de gîndire“ pe care nu încetează să-l elaboreze Matei Bejenau, instrumentalizează virtuțile mersului, prin transformarea acestuia într‑o procedură de cunoaștere cu virtuți eliberatoare.
Mica, dar foarte precisa expoziție din galeria Anca Poterașu expune trei sau patru moduri de utilizare contra-epistemică a fotografiei, cel mai complex fiind, desigur, acela din protocolul intitulat Marș de gîndire: schemă, premeditare, poem filozofic-conceptual, experiență programatică. Impresionantă și chiar emoționantă, în ceea ce mă privește, este reprezentarea, imersarea „în abis“ a sonorului în foto, fotografiile din seria de diapozitive alb-negru reprezentînd microfoane, „captatoarele de sunet“, protezele senzoriale puse să pîndească în peisaj și ajungînd pînă la a se pierde treptat în acesta ca „ureche internă“, întruchipînd o dramaturgie epistemologică complexă și curajoasă, neoholistică. Simțurile sînt imanente și nu pot să transcendă „realul“, ochiul nu e doar în imagine, ci este imaginea însăși, cum spunea Gilles Deleuze, filozoful micro- sau infra-metafizicii adaptate „nanismului“ tehno-științelor actuale. În instalația-laborator a lui Matei Bejenaru, inevitabilul efect de transcendență al imaginii vizuale (fotografice) figurează, dimpotrivă, auzul ca simbol al imanenței simțurilor, al participării lor la real, ochiul reprezentînd urechea în peisaj, ca simț interior al acestuia, spațiul fiind produs prin mers, prin străbatere.
Pe această cale a investigării infrasenzorialității abstracte a realului, Matei Bejenaru recreează interioritatea Exteriorului, inventînd proceduri prin care Natura să poate fi investigată contra-științific, dar în spiritul, uitat poate, al științei moderne înseși.