Au fost cumva alegeri în România? Locale?! Adică în care chiar să fie vorba, să fi trebuit să se discute, să se dezbată despre oraș, teritorialitate, municipalitate, urbanizare, politici urbane, guvernanță, dezvoltare, ca echitate și egalitate de acces însă, altfel spus ca „drept la oraș“ (Lefebvre, Harvey), și despre clădiri verzi și agricultură intravilană, despre recompactare și de-suburbanizare etc.?
Posibil, dar nu s-a observat. Politicienii „de profesie“ și partidele, de stil vechi (aparate birocratice și implantare feudală) sau nou (asociații și ONG-uri, societatea civilă „post-politică“), au vrut să lase impresia că se bat pentru putere, nedeclarînd însă care este adevărata miză a luptei lor, adică în ce constă noua(-veche) definiție, aflată în curs de elaborare, a puterii efective: extorcarea atent și capilar canalizată a resurselor comune, deci publice, sub mască.
Iar populația, electorii, a votat așijderi, pe măsură. De ajuns însă cît să distribuie cu puterea lor substanțială și constituantă, dar evanescentă, puterea indirectă, dar efectivă, consfințind noua imagine desangvinizată, edulcorată, hieratică (pură coregrafie), cu adevărat formală, aproape abstractă, a politicii. Oricît ni s-ar părea, politicul însă nu dispare, ci se reașază, adică își „coafează“ altfel, cum spuneam, actorii.
Alegerile locale au însă specificul lor. Într-un an, calendaristic, electoral, ele sînt privite, afectate ca un test în vederea alegerilor parlamentare, alegerile „mari“. Dar avînd în vedere masiva și multipla de-re-teritorializare a lumii contemporane, orașul, cu toate transformările și mutațiile lui, a devenit, de fapt, adevăratul loc al politicii, al politicilor, deci al alegerilor. Trăim într-o lume a, pe de o parte, marilor centre și concentrări urbane, și, pe de altă parte, a generalizării urbanizării și, mai nou, a unei neo-rurbanizări tot mai presante.
Statele și parlamentele, ca locuri tradițional‑formale ale dezbaterii și adoptării prin reprezentare a deciziilor politice, sînt, așa cum vede toată lumea, în pierdere de viteză și de importanță. Oricînd o mare metropolă contemporană poate înclina o decizie politică importantă în favoarea ei și în detrimentul unui stat național. Mai important: orașul, în noua lui definire macro-teritorială în același timp intensivă (concentrată) și extensivă (generalizarea urbanizării), a luat-o deja, ca nivel efectiv al deciziei, înaintea statului național.
Miza efectivă a politicii actuale o reprezintă prin urmare orașul, nu statul. Aici se concentrează, tocmai pentru o mai mare concretețe împotriva vagului sau a caracterului abstract al statului, miezul politicii actuale. Aici se dă, azi, lupta cea mare.
Or, ca Românie concentrată și ca unic mare oraș al acesteia ce este, Bucureștiul constituie principala miză a bătăliei politice actuale. Oraș rupt și în salt: nedezvoltat, dar prins deja în noua mutație, evocată mai sus, a teritorialității politicii. Pentru oraș, în general, și pentru București ca unic mare oraș românesc în special, pînă la un anumit nivel ar trebui să nu conteze cine cîștigă alegerile. Există niște norme minimale actuale ale urbanizării pe care Bucureștiul nu a ajuns încă să le îndeplinească. Și despre care, nu întîmplător, toți candidații, palid căci cronic, vorbesc întotdeauna, cu fiecare prilej electoral.
Dar, vai, adevărata politica urbană începe tocmai dincolo de aceste norme minime obligatorii, după ce acestea au fost îndeplinite, aproape indiferent de cine cîștigă alegerile și conduce. Noua dispută politică orășenească globală începe după nivelul și momentul la care cea de la noi se oprește, adică continuă să ne fie propusă drept orizont ultim, mereu imediat. În materie de politică a orașului, noi nu am ajuns încă la politică. Pentru că politica urbană înseamnă tocmai lupta dintre orașul de dreapta, privatizat și lăsat pe mîna capitalului global, cu clasa lui „civilă“ amatoare de lifestyle cultural (bio-velo-vintage) la fel de global, și orașul de stînga, cu focalizarea lui pe echitabila împărțire a banului public, pe re-municipalizarea serviciilor și pe egalitatea de acces – la propriu.
Căci dacă orașul (re)devine principala miză a politicii este și pentru că există o nevoie socială și, deci, un patos actual al re-localizării politicii, adică al re-accesibilizării acesteia, devenită mult prea îndepărtată și abstractă. Politica nu poate fi (meta)redată accesului comun, popular, decît tocmai la nivelul orașului, care a luat-o razna, pe urmele nivelului statal, național, pe care tinde să‑l înlocuiască.
Din toate aceste motive, rapid, sumar, incomplet expuse, principalele alegeri au devenit cele locale.
Pentru București, ar trebui să sperăm: vom avea un oraș de două ori echitabil și drept, și pe stil vechi, partinic (Firea), și pe stil nou, asociaționist (Dan). Ne vom lămuri însă curînd cum stau lucrurile. Să sperăm că, tocmai, nu vor mai sta.