Banksy, The Banality of the Banality of Evil
The Banality of the Banality of Evil. Voi scrie curînd pornind de la asta, ca fenomen general. Căci după ce Hannah Arendt „excepționalizase“, de-banalizase analitic banalitatea răului pentru a atrage atenția asupra ei, are dreptate Banksy să vorbească de re-banalizarea banalității răului. „A avut rătăciri, dar ce mare scriitor/gînditor/artist e“: e o discuție în care nu pot să nu mă bag, dar pentru care mă pregătesc, pentru că, dacă trecutul nu mai poate fi schimbat, măcar viitorul ar putea fi salvat – de trecut. Deci bravo, Banksy, mai gînditor decît mulți filozofi cu carte (mai mult de vizită, prin presă, pe la televiziuni)!
(La fel ca la Duchamp, ready-made-ul e deja artă, design, „frumos“. Deci conceptul se subminează singur. Se susține subminîndu-se. Deci e autentic și, mai ales, imbatabil, căci pre-auto-deconstruit.)
Așa anunțam cu ceva timp în urmă pe „mediul universal“ de auto-„amprentare“ care a devenit Facebook-ul. Și unde, ca într-un depozit-pubelă-oglindă la fel de universală, se aruncă totul, și bune, și rele, și lucruri importante, și nimicuri, importantă fiind doar „exprimarea de sine“ continuă, coextensivă vieții înseși, nu atît pentru altul, cît pentru sine și pentru constituirea de sine, adică, generalizînd generalizarea lui Derrida pornind de la Husserl, „faptul-de-a-ne-auzi-vorbind“ (le s’entendre-parler) sau, cum spun alții, spectacolul imanent (al) ființării, pe care „societatea spectacolului“ vine doar să-l speculeze și să-l paraziteze, ecranîndu-l și substituindu-i-se tocmai pentru a putea să-l controleze dinăuntru, adică să-l programeze (de-programeze, re-programeze, trans-programeze, uni-programeze). Industrializare a reflexivității.
Titlul-formulă-diagnostic al lui Banksy pare simplu, mecanic-redundant, banal, dar nu e. Sau e doar ca re-marcare speculară a banalității înseși. N-aș spune însă nici că este profund: este abisal. Abisalitatea strivirii de platitudinea dură, seacă, ironică, fără rest, care ne pîndește în străfundul oricît de adînc al oricărui hău și de care obișnuiesc să se aplatizeze mai ales iubitorii de abisuri și profunzimi: undeva, în adînc, pîndește Marele Plan, marea suprafață pe care totul se face Scris, Marea Platitudine finală. Hohot în hău.
Să ne uităm la ce anume ne propune numitul Banksy, mitologicul erou necunoscut, anonim, secret al street art-ei, sub acest titlu, The Banality of the Banality of Evil. Căci nu este simplu ce ne propune, ține de ontologia plurală, explodată, a artei contemporane (dintotdeauna). Este vorba de un tablou în care ni se arată un peisaj banal, convențional, stereotip, și un privitor, un contemplator inclus, din semiprofil spate dreapta, dar nu frontal, vertical și cu un picior pus triumfător peste grumazul peisajului abisal cucerit, vînat, ca în celebrul, iconicul Călător civilizator (cuceritorul antropolog romantic) al lui Caspar David Friedrich, ci așezat pe o bancă, „la odihnă“, în repaus după, desigur, Marea Operă a „soluției finale“: un individ în uniformă nazistă înghițit de banalitatea peisajului fals natural căci, aici e aici, acest personaj este o intervenție a lui Banksy într-un tablou kitsch deja existent: ready made cu și pentru naziști, pentru nazismul etern, pentru nazismul contemporan nu latent, ci ne-„externalizat“, ne-speculat, ne-instituționalizat. Nazism natural, nazism-natură: marea complicitate structurală.
În tabloul-intervenție-procedură, „operat“, operă-operație, al lui Banksy ne privim pe noi înșine privind frumosul naturii, trăind banal în uniformele noastre. Iar uniforma, uniformitatea este nazism prin ea însăși. Aici, uniforma, uniformitatea nu este doar, sau în primul rînd, cea de pe om, ci cea imaginală și posturală, ambientală, „cosmică“: „estetismul“ care ne face să curățăm lumea pentru a o transforma într-o gospodărie-cosmos armonioasă, frumoasă. Ready-made estetic și banalitate morală, deci. Obiect, intervenție și, în total, procedură (ca „lecție“ sau „mesaj“ al artei): nu trebuie să inventăm, trebuie să decelăm, să re-folosim și să potrivim lucrurile, să le îmbinăm funcțional. Atîta tot. Aici, în această pasiune recuperatorie, arta reîntîlnește creativitatea, și o salvează. „Natura“, peisajul, „frumosul“ sînt artefacte culturale, iar cine se mulțumește cu banalitatea artefactelor populare este un criminal. Printre noi și în noi se ascund, poate, azi, teroriști străini, cu care tocmai de aceea e greu de luptat, dar cel mai sigur se ascunde și acționează, dintotdeauna, un criminal pentru care frumos e tocmai banalul, propriul, identicul, omogenul și cosmicizarea lor (cosmosul cosmetic), care se simte în peisajul prefabricat al lumii ca peștele în apă și care tocmai de aceea vînează să elimine ne-banalul, ne-prefabricatul, necunoscutul, noul. În tabloul prelucrat de Banksy „soluția finală“ a avut loc, e fantasmată ideal, frumos, estetic, ca și cum ar fi fost operată deja: nimic nu deranjează peisagistica artificială a „naturii“ (deja un concept-peisaj), nimeni nu mai strică tabloul, armonizarea postumanistă a avut loc. Singur, Omul poate să-și contemple, odihnindu-se în ea ca în propria ogradă, pe prispa casei, Opera: natura curățată de celălalt om, de om față de Supraom. În sfîrșit! Armonia a fost refăcută. Ironică răzbunare a artei împotriva „artisticului“ natural, prefabricat, kitsch: dacă natura a fost curățată de om pentru Supraom, devenind peisaj estetic prin eliminarea omului, omul este, aici, reintrodus – ca stăpîn criminal trăindu-și, în singurătate, sublimul de mucava. Să nu ne grăbim însă, dacă tot mi-am propus să adăst. Pentru a face o trimitere mai departe, cîteva citate deocamdată, pe post de „fișe de lectură“, dintr-o cărțulie de anul trecut a lui Jean-Luc Nancy, Banalité de Heidegger (Galilée, Paris, 2015). Iată-le:
„Banalitatea, în cazul lui Heidegger, este aceea a doxei antisemitismului așa cum circula ea prin Europa anilor ’20-’40 și așa cum reînvie ea azi mai cu seamă în Franța și în Germania, în Grecia și aproape pretutindeni“ (p. 11); „Reducția ontologiei nu are, desigur, legătură cu banalitatea plină de ură a antisemitismului. […] Pentru moment, problema care se pune este de a înțelege cum a fost cu putință ca, fie și pentru o vreme, antisemitismul – prin definiție banal și lipsit de gîndire – să fi putut fi convocat de gîndirea care punea «ființa» sub semnul întrebării.“ (p. 15); „Heidegger știe foarte bine ce face. Adună gunoiul banal în scopuri superioare.“ (p. 40); „Heidegger ar fi putut să-și pună întrebări cu privire la rațiunile și la proveniența antisemitismului. N-o face. Primește ca pe un dat al expediției [envoi] occidentale banalitatea care devenise de-acum discursul atît de grav plin de ură și atît de greu de grotesc al Protocoalelor [înțelepților Sionului]. El, care se pricepe atît de bine să ia urma proveniențelor, indiferent dacă e vorba de cele ale limbii eline sau de cele ale ravagiilor moderne (tehnice, democratice, calculatoare), nu se întreabă de unde poate să vină antisemitismul. Acesta e dat […]” (p. 43).
Nu, Heidegger nu e banal, dimpotrivă. Dar asemenea multor intelectuali, de ieri și de azi, a acceptat banalitatea și i-a dat curs (chiar dacă nu în cursuri și seminarii), odihnindu-se-n ea, ready made cultural și ideologic. S-a pus și el pe băncuță, la portiță, în peisaj. S-a jucat de-a și cu uniforma, uniformitatea, poza, cu banalizarea banalității. (Posibilitatea unei banalități intrinseci a lui Heidegger există, nu poate fi exclusă. Dar tocmai despre asta e, poate, vorba.) În complicitatea generalizată care înseamnă lumea contemporană, problematica, vom vedea, nu (doar) morală, ci (în primul rînd) pur intelectuală a orbirii și colaborării, a achiesării la banalitate, deci la acțiunea politică de banalizare a răului (răul fiind tocmai banalizarea instituționalizată a banalității: iată de ce repetiția lui Banksy e ne-banală), tocmai din partea minților cele mai luminate din anii ’20-’40, este hiper-actuală, nou actuală. Noua banalitate a răului ca banalitate a banalității.