de-clic(k)/atelier deschis. Brexit, Anti-Brexit, Contra-Brexit

(buletinele de vot ar trebui să fie de piatră)

  • Recomandă articolul

European union

Toată lumea s-a dezlănțuit după Brexit, el însuși o supremă, dar deloc ultimă ci, din contră, iată, inițială, originară dezlănțuire: Brexit amenință/se speră să nu fie decît începutul. Începutul a ce?

Ei bine, bătălia începe (se declară, iese la iveală) chiar de aici, de la stabilirea mizelor post-Brexit (la care decizia britanică deschide obligatoriu accesul): „revoluție“ (citeș­te: reformă) a (instituțiilor și funcționării) Uniunii Europene (adică a filozofiei ei tehnicist-elitar-birocratice versus democratizare și integrare) sau, dimpotrivă, cinism și temporizare? Abordare socială sau economică? Politico-socială sau financiar-economică?

La fel ca și în cazul Crizei financiar-economice începute în 2008-2009, măsurile post-Brexit (anti-Brexit) s-ar putea să nu fie decît o prelungire și o amplificare, o cronicizare, o eternizare prin temporizare a Brexit‑ului însuși: ceea ce, în Contracriza, denunțam sub termenul înșelător de „anti-criză“, chemînd la o contra-criză care să contreze atît criza, cît și mincinoasa ei rezolvare prin măsurile așa-zis de anti-criză (citește: austeritatea, susținută în primul rînd de Germania cancelăresei Merkel, care „plombează“ creșterea europeană, deci îngroașă euroscepticismul care a dus, de exemplu, la Brexit…), își poate găsi echivalentul structural și în cazul așa-numitului Brexit.

Căci cel mai previzibil este să ne imaginăm că, după Brexit, cîștig de cauză vor avea negocierile și aranjamentele politicianiste, deci cinice, în sensul în care se va adopta doar ceea ce nu va schimba, la nivelul Uniunii Europene, mare lucru, lăsînd deci intacte, cu toată „marja de eroare“ datorată manipulărilor populiste și neglijenței electorale populare, înseși cauzele esențiale care au dus la Brexit.

Riscul este, așadar, ca post-Brexit, Uniunea Europeană continentală să nu discute decît economie, mai precis finanțe și fiscalitate, piață unică a mărfurilor fără piață unică a for­ței de muncă. Riscul cel mai substanțial formulat pe care l-am întîlnit „periind“ presa europeană este, de exemplu, ca Marea Britanie să devină marele paradis fiscal al Europei, un super-Jersey sau Hong Kong al acesteia. Și ca popoarele europene, adică uriașa cerere de democrație verticală și orizontală la nivel european, care, bine speculată populist (pînă la minciună pur și simplu), a dus la Brexit, să fie din nou pasată, lăsată deoparte, dusă cu vorba. Economie contra societate (chiar dacă împletite): meta-război dintotdeauna, deja gata pierdut de cea de-a doua.

Astfel, imediat după aflarea rezultatelor, Franța, adică liderii ei actuali, a crezut că poate profita de ocazie ca să-și recupereze ceva din leadership-ul ținut în șah de Germania și a anunțat nici mai mult, nici mai puțin, fără să-i spună ca atare, Revoluția (adică, astăzi, Reforma). Iată, de pildă, agenda președintelui Hollande: „Europa nu mai poate să procedeze ca înainte [de Brexit]“, trebuie „să se concentreze asupra esențialului“ („investiții pentru creștere și pentru crearea de locuri de muncă“, „armonizarea fiscală și socială“, „întărirea zonei euro și a guvernării ei democratice“), UE trebuie „să propună proiecte, nu să se piardă în proceduri“ și, mai ales, „să fie înțeleasă și controlată de cetățeni“. Ce frumos, ce amplu, ce promițător spus, dacă deja, cel puțin în ultimul membru de frază citat, nu s-ar întrezări viermele contradicției blocante dintre datoria populară de „a înțelege“ Uniunea Europeană, eventual pentru a o accepta așa cum e (reproș tehnicist-elitar), și ocazia democratică de a o „controla“. Dar dacă, tocmai, „înțelegînd“ cu adevărat Uniu­nea, îți dai seama că nu o poți „controla“? Ce te faci? Recurgi la oferta pieței politice, care poate să fie de exemplu un referendum, ca iluzie a democrației „directe“ și a „controlului“ asupra politicului instituțional…

Și, imediat, supralicitarea „revoluționară“ și mai avîntată (probabil sinceră, avînd în vedere că reprezintă prima reacție după șoc) a prim-ministrului Valls (inflexibilul campion al flexibilizării Codului Muncii): „Este momentul să ne arătăm demni de părinții fondatori [ai Uniunii Europene așa cum arată ea azi, producînd, tocmai, respingere: din nou viermele inevitabil al contradicției, semn al purului bricolaj retoric] și să întemeiem o nouă Europă ascultînd popoarele“, deoarece „Europa nu mai trebuie să intervină peste tot și tot timpul“. Aferim, cum exclama, pe vremuri, în Săptămîna, Eugen Barbu.

Mulți oameni politici, îndeosebi francezi, de stînga sau de dreapta, vorbesc așa, avîntat. Timp în care, mai aproape de realitățile din teren, ministrul de Externe al Franței, fostul prim-ministru Ayrault, atrage totuși atenția că trebuie „prezentate soluții concrete“ pentru a face ca UE să devină „mai eficace“, dar, atenție, „fără a intra în mari construcții“. Aha!

Adică exact ceea ce propune Angela Merkel atunci cînd spune: să nu ne pripim, esențial este „să nu tragem concluzii rapide și simple de pe urma referendumului din Marea Britanie“ (adică, între altele, să nu procedăm la fel ca la referendum, așa cum au votat mulți electori, rapid și pentru o imposibilă simplificare).

Căci împotriva fantasmaticei agende de simplificare-eliberare a electoratului se profilează, deja, cum altfel, agenda politică, mască a diferitelor lobby-uri financiare ale puternicei City (vezi problemele obscur-tehnice ale „pașapoartelor fiscale“ sau ale „camerelor de compensare“, de pildă), care vor să nu se schimbe nimic, adică găsirea acelorași Marii cu alte pălării.

În marile bătălii politice în care atît Uniunea Europeană, cît și Marea Britanie vor încerca să asigure aparența schimbării, Brexit-ul va rămîne o frumoasă amintire „revoluționară“, perdanții rămînînd aceiași: popoarele, societățile, care vor primi orice, dar în nici un caz democrație europeană efectivă. „Înțelegînd“ mai bine Europa, vor înțelege că aceia care o conduc, pe față sau din umbră, politic sau economic (adică financiar), nu vor lăsa niciodată ca aceasta să fie, tocmai, „controlată“. De ambele părți ale Mînecii, rezolvarea, salvarea amenință să se facă prin mai rău, adică prin adîncirea în criză. Și atunci mesianismul răsturnat al terorismului extern nu va putea decît să triumfe, ca unică „soluție“ psihodramatică.

 

 

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }