DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Clic, tic, clică, declic

După ce, cîndva, pe la începutul anilor 2000, mi s-a părut că epoca în care trăim (pentru că nu sînt prea sigur că pot spune „pe care o trăim“) ar putea fi sintetizată prin sintagma (jocul de cuvinte) „Evul Media“ (pe care am încercat s-o „consacru“ cel puţin printr-o carte – Evul Media sau omul terminal, Idea, 2002 – şi printr-o rubrică săptămînală în continuare activă, care, în cele deja peste cinci sute de „acte“, mi-a devenit un fel de laborator public, de „atelier deschis“), acum, demarînd rubrica de faţă, mi s-a părut, din nou, că momentul, mai curînd decît epoca (căci ce mai este o epocă?), ar putea fi rezumat tot printr-un joc de cuvinte („textualism“ optzecist remanent, de…), şi anume „de-clic(k)“. Ce vrea să spună „de-clic(k)“, cu abuzul lui de semne de tot felul? Mai exact, ce arată el, mai mult vizual – adică scriptic – decît doar verbal (adică auditiv, fonetic)? Ce încearcă el să ne facă să vedem tocmai pentru că riscăm să nu auzim? „Clic“ este o onomatopee, transcrierea unei onomatopei pe care o folosim, azi, cu toţii şi care caracterizează momentul istoric nu numai semantic, ci şi formal, „figural“: tocmai în calitatea ei de […]