DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Despre vecinătate: (e)colocraţia (I)

Să fim cinstiţi şi să recunoaştem, de la bun început, ca pe o condiţie preliminară, oricît de neplăcută, de suprinzătoare: nu ne place să avem vecini! Dacă ar fi după noi şi dacă ne-ar sta în puteri, am prefera mai curînd să nu avem vecini, sau să-i refulăm cît mai departe posibil („în cuget şi-n simţiri“, virtual deci, dacă nu şi în spaţiu). Vecinul reprezintă o constrîngere, o limitare, o jenă şi, deci, deja, o coabitare, o invitaţie/obligaţie de a coabita. Deşi separaţi, alături, locuim împreună cu vecinii noştri, ba chiar mai mult: la ei; locuim „în vecini“, iar vecinii locuiesc la noi. Cu toţii sîntem acasă, dar niciodată nu putem fi siguri la cine anume. Deşi fiecare stă „la el acasă“ (indiferent dacă locuinţa e „proprietate personală“ ori „familială“ sau dacă e doar închiriată sau, cine ştie, oferită, lăsată, permisă „în folosinţă“), noi, de fapt, sîntem obligaţi să coabităm cu vecinii noştri şi vecinii noştri cu noi. De parcă am locui în aceeaşi casă, nu alăturat, juxtapus. Vecinătatea este percepută ca, deja, o imixtiune, ca o limitare a dreptului de proprietate (sau măcar de posesiune). Ne aflăm, vrem nu vrem, în atingere cu vecinii noştri. Este, prin urmare, un […]