DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Despre vecinătate: (e)colocraţia (II)

Vecinătatea se abstractizează, devine pur virtuală, actualizabilă brusc geopolitic: locuim planetar. Vecinătatea nu mai ţine doar de proximitate. Ne învecinăm cu întreaga planetă. În acest condiţii, vecinul devine Străinul pur şi simplu, încetînd a mai fi Celălalt. Teroare a vecinătăţii. Asistăm, aşadar, la o hiper-politizare non-statală, în acelaşi timp sub- şi supra-statală, a vecinului, a noţiunii şi a structurii de vecinătate. Vecinul amplifică fenomenul de intruziune a Lumii în Casă, inversînd însă sensul: din deschidere spre lume prin apelul, la chemarea Celuilalt, ea devine, azi, invazie a lumii în spaţiul privat. Degeaba ne închidem în casă: vecinul pîndeşte, urzeşte, este deja în casă. Vecinul devine, decade nu numai la rangul de Străin, ci, mai grav, la acela de Inamic. Duşmanul e lîngă noi. Ce-ar fi să-l controlăm puţin, să ne asigurăm! Adio, vecinătate! S-o ia naiba! Dar dacă duşmanul e atît de aproape, în propria casă chiar, deja, ce-ar fi dacă duşmanul sîntem, de fapt, noi înşine? Există un fenomen absolut contemporan care problematizează mult mai fin, mai imperceptibil, deci mai durabil şi pînă la distrugere, care „deconstruieşte obiectiv“ însăşi noţiunea, metafizică şi practică, de vecinătate şi de învecinare, experimentînd o altă „formaţiune“ istorică. (Mult prea adesea, printr-o neînţelege enormă, […]