DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Despre vecinătate: (e)colocraţia (III)

  Iată-ne intrînd în a treia săptămînă de reflecţii pe marginea noilor metamorfoze ale vecinătăţii şi ale locuirii în condiţiile hiper-globalizării urbane, care ne înghesuie, ne „compactează” și ne „împachetează” chiar dacă noi vrem să fugim cît mai departe unii de alții, punîndu-ne atîtea probleme şi provocînd inteligenţa colectivă să le soluţioneze nu numai creativ (adică adaptativ, supraviețuitor-subexistențial), ci şi înnoitor (adică încercînd să acționeze asupra condiționărilor înseși), altfel spus, cu un cuvînt căzut (adică aruncat), din păcate, în desuetine, în mod progresist. Progresul nu ţine de tehnologie, este în exclusivitate moral. Să recapitulăm, aşadar. Casa şi, implicit, vecinătatea, în formele ei tradiţionale, tind nu atît să dispară, cît să se neutralizeze, să se „virtualizeze”, dacă vreţi. Şi aceasta, spuneam în urmă cu două săptămîni, din două direcţii opuse, atît dinspre „tradiţie”, cît şi dinspre „noutate” şi actualitatea strictă. Pe latura noutăţii, promiscuitatea caracteristică locuirii comuniste este „salvată”, pozitivată, reformulată, recondiţionată, azi, tinereşte, prin practicile de co-locaţie, de co-locuire. Vecinul este, aşadar, prea aproape sau prea departe. Se poate defini o justă măsură a vecinătăţii, sau o condiţie spaţială a „bunei vecinătăţi”? Proprietatea exclude, în principiu, Străinul, Diferitul, alteritatea. La limită, spaţiul privat, alăturarea de spaţii private nici nu creează, […]