Trebuie spus de la bun început: cea de-a treia Trienală de Arhitectură East Centric, ediția 2016 (organizată de Arhitext, primele două ediții fiind Trans(ap)parencies și Fluencies), este una dintre cele mai ambițioase, mai curajoase, mai experimentale, mai ludice și, deci, mai aventuroase și mai pasionante manifestări de acest gen din ultima vreme, la nivel european cel puțin. De ce? Din două mari și fundamentale motive, care merg, neașteptat, împreună, cumulîndu-și și amplificîndu-și reciproc efectele.
În primul rînd, pentru că reușește să surprindă, să descopere și să reprezinte articulat mișcările cele mai recente din cîmpul arhitecturii central, estic și sud-estic europene printr‑una dintre figurile supra-simbolice, la nivel global, ale lumii de astăzi – driftingul –, care exprimă, parcă, nebunia mai mult sau mai puțin asumată a umanității contemporane, un fel de înțelepciune disperată de a-ți recunoaște și accepta accesele regresive și fugile înainte și de a încerca, dacă nu să le pozitivezi și dacă tot nu poți să le vindeci, să lucrezi cu ele. Primul mare merit al Trienalei East Centric, ediția 2016, îl constituie, așadar, inspirata identificare a unui simbol unificator al actualității.
Ea se singularizează însă și mai mult, în al doilea rînd, pentru că raționalizează și expune mișcările arhitecturii din aceste părți ale Europei – ceea ce reprezintă rațiunea de a fi a tuturor expozițiilor periodice (anuale, bienale, trienale etc.) de acest fel – într-un mod nemaivăzut, cu totul nou: inovînd teoretic și descriptiv, încercînd să primenească însuși modul de a privi, analiza și clasifica evoluțiile curente din cîmpul arhitecturii într-un mod hiper-arhitectural, derivat din însăși practica arhitecturală, prin elaborarea ludică a unui dispozitiv multifactorial spațializant de reprezentare a arhitecturii, adică printr-o construcție meta-arhitecturală extrasă însă, așa cum spuneam, din însăși imanența arhitecturii, care astfel ajunge să vorbească despre ea însăși pe propria ei limbă, cu propriul ei limbaj.
Cuvînt straniu, şuierat onomatopeic al istoriei contemporane înseşi, expresie imediată a schimbărilor ei de viteză, contribuind astfel la o impetuoasă materializare a curenţilor de suprafaţă şi de adîncime ai actualităţii, deci la exprimarea incontrolabilelor procese în care sîntem angajaţi, driftul, driftingul reprezintă unul dintre cele mai emblematice cuvinte ale epocii noastre în înţeles strict. Termen transversal, el ne exprimă în mod ironic fără drept de apel. Prin intermediul lui, însăşi arhitectura contemporană, în cea mai reprezentativă parte a ei, (re)devine un simbol şi o cheie de înţelegere prin care ne putem „citi“ actualitatea.
Arhitectura-drifting ca expresia e istoriei‑drift exprimă paradoxul derivei controlate dinăuntru, pasivitatea surferului care, identificîndu-se cu valul (trendul, curentul, elanul, procesul etc.), reuşeşte să transforme acceleraţia şi energia în formă, arhitectura devenind astfel amprentă, aluviune aparent informă, haotică, a fluxurilor şi a vortexurilor istoriei. Altfel spus, cum să construieşti ceea ce se întîmplă. Sau să nu lași să te distrugă, să te împiedice, tocmai, să (te) construiești. Vîrtejurile istoriei pot deveni construcții: nu acesta este mesajul dintotdeauna al arhitecturii, nu tocmai de aceea, pentru a negocia cu solul neașezat, permanent tremurat și cutremurat al istoriei, cedează neîncetat omul compulsiunii de a construi, mai cu seamă aici, în zonele dinspre Est ale Europei?
Dacă n-ar fi decît atît, altfel spus identificarea driftingului ca o cheie privilegiată de lectură a mișcărilor din arhitectura contemporană dintr-o zonă geopolitică (și prin prisma acestei zone) permanent cutremurată (sau măcar tremurată) de istorie, adică recunoscută ca instabilă – deci, aprioric, ca improprie construirii –, și tot ar fi, deja, foarte mult. Dar elaborarea, în plus, a dispozitivului multifactorial și spațializant, în același timp teoretic și curatorial, de analiză și de clasificare a evoluțiilor arhitecturale contribuie la o înnoire ludică, lipsită de morgă, a acestui discurs: drift continuat la nivel teoretic. Mai cu seamă ca atitudine – pozitivă, înțeleaptă, ironică, înțelegătoare – față de istorie, noul aparat critic și curatorial, de clasificare și de vizualizare, de înțelegere și de reprezentare a arhitecturii este, în sine, o construcție prin care spiritul Estului Europei vine să contracareze, blînd, atît depresiile și descurajările, cît și delirurile (mai ales regresive) contemporane.
Ediția de anul acesta a Trienalei East Centric expune, așadar, două construcțiii, ambele la fel de problematice și, deci, de aventuroase, dar coerente și izomorfe. Felul în care mișcarea, istoria însăși, devine formă, proces care însă nu poate fi înțeles fără o construcție de același fel, la fel de ambițioasă, la nivelul catregoriilor și al criteriilor.
Dispozitivul meta-arhitectural elaborat de echipa curatorială a Trienalei East Centric este o construcție care ascultă de același principiu cu cel pe care îl identifică prin simbolul și figura driftingului. Este vorba de definirea și de desfășurare a trei axe, care, prin combinații și permutări exhaustive, ajung să epuizeze, la propriu, adică să depășească, să întreacă realul.