de-clic(k)/atelier deschis. Macro(n)-victoria: un stăvilar la Pacific

„Magia sufragiului universal“, după cum se exprima un comentator (Olivier Duhamel) pe platoul canalului France 2 după victoria lui Emmanuel Macron la prezidențiale: de la o secundă la alta, pe viu, totul se poate schimba. Mai rapid și, îndeosebi, mai durabil ca la o revoluție, căci prin alegeri reglementate nici o revoluție nu poate antrena reacțiunea sau, chiar mai rău, războiul civil.

Iar noul președinte al Franței nu a ezitat deloc să amplifice această magie a alegerii, întreaga sa prestație post-victorie fiind extrem de atent și, mai ales, de ambițios regizată: Macro(n)-simbolică. Mai întîi, un discurs aproape crispat, extrem de solemn și de neimprovizat, grav, cu ochii pe promp­ter, surprinzînd inclusiv transmisia în direct. Apoi, lăsîndu‑se din nou așteptat, nici mai mult, nici mai puțin decît în fața controversatei piramide de la Luvru, construită de Mitterrand și acceptată de Chirac (în calitate de primar al Parisului), modernitate pe fond de clasicism și, mai ales, de putere perenă a Franței: „lumea și Europa așteaptă din nou ca Franța să le surprindă“ prin „geniul francez“, adică prin „spiritul de cucerire“ al unei Franțe veș­nic tinere. Noul Napoleon, cel puțin ca vîrstă apropiată în cucerirea puterii, vrea să relanseze încrederea Franței în ea însăși și încrederea, ba chiar speranța lumii în Franța.

E vorba, așadar, de o imagine, a Franței: de sine însăși și pentru ceilalți. Amestec de Mitterrand și Kennedy, au comentat mulți această primă prestație „fuzională“ hiper-simbolică, în același timp monarhic-imperială și, mai nou, americană, cu familia lărgită pe scenă, nu cu familia politică, așa cum eram obișnuiți.

Avînd însă în vedere că în iunie vor urma alegeri legislative după un nou sistem, în două tururi, multă lume consideră că este vorba de niște alegeri în patru tururi. Am putea, deci, spune că alegerile abia urmează, Macron intrînd deja, încă din discursul de pe esplanada Palatului Luvru, în campanie electorală, cerînd să i se dea majoritatea cu care să poată face reformele promise, adică să schimbe atît Franța, cît și modul de a face politică în Franța, deja puternic „avariat“ de victoria lui, marile partide de stînga/dreapta fiind eliminate încă din primul tur al prezidențialelor.

Macron are nevoie și cere, așadar, o majoritate, dar cine vor fi candidații din partea acestui post-partid sau trans-partid care este En Marche!, „mișcarea“ inventată de Macron? Militanți necunoscuți, recenți, din socie­tatea civilă? Vom vedea. Cert este că partidele, atît cele tradiționale (socialiștii și dreapta), cît și noua mișcare a lui Mélanchon, promit „răzbunare“, adică victorie la legislative, opoziție, coabitare. Marea bătălie din cîmpul politic francez este, acum, cine va întrupa opoziția.

Căci abia acum, după eliminarea extremei drepte conduse de Marine Le Pen (care, poate și ca să-și facă uitată înfrîngerea, deci, eventual, necesitatea de a fi înlocuită de nepoata Marion, de exemplu, a vorbit imediat de reformarea, de schimbarea Frontului Național: aceeași Marine altfel coafată?), alegerile pot avea loc. Macron a curățat locul, adică centrul, de barbari, adică de extremiști, și nu numai Franța răsuflă ușurată, ci Europa însăși: „stăvilarul la Pacific“ a ținut și mareea neagră a neopopulismului european nu s‑a revărsat, înghițind Europa. Franța răstoarnă și inversează trendul exact cînd acesta părea, din toate părțile, inevitabil și irezistibil. Brexit nu va fi urmat de Frexit!

Lucrînd, cel puțin deocamdată, asupra simbolicului, victoria confortabilă a lui Macron se adresează masiv afectelor politice, atît de importante, dar atît de ignorate și de bagatelizate uneori. Nu există politică fără afecte. Or, meta-lupta, gigantomahia lui Macron, dacă se poate spune așa, este cu „declinismul“ francez, cu această imagine atît internă, cît și externă cu privire la ineluctabilul unui sfîrșit al lumii simbolizat în primul rînd de Franța.

Astfel încît victoria simbolico-afectivă este, în primul rînd, una generațională. La fel ca în România anilor 2016-2017, de altfel – dar cine și-ar putea imagina fie și doar posibilitatea unei comparații între Macron și Dacian Cioloș, Nicușor Dan sau Klaus Iohannis, învestiți cu aceleași hiper-simbolice așteptări de întrupare a unei schimbări generaționale în sens nu doar biologic, ci şi stilistic, dar incapabili nu doar s-o poarte și s-o împlinească, ci chiar s-o primească și s‑o suporte, s-o accepte. În România, schimbarea a fost refuzată, din neputință, chiar de către cei asupra cărora fusese proiectată.

În cazul noului președinte francez, schimbarea trece prin revenirea la cele mai tradiționale simboluri ale monarhism-imperialismului francez. Franța vrea să cucerească din nou lumea cu ideile ei, cu Luminile ei. Să vedem însă care vor fi acestea. O promisă guvernare prin ordonanță (alt semn al timpului), de exemplu?