DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Poveştile artei

Încercînd să fac faţă actualităţii aşa cum (şi atunci cînd) mă simt privit de ea, acum două săptămîni am expediat, din păcate, consemnarea şi comentarea, mai exact lucrul cu arta tînărului Daniel Djamo, aşa cum apărea, cum se oferea, cum îşi interpela ea publicul utilizator (contradicţie în termeni? O deconstrucţie a noţiunii de contemplare ar putea arăta că aşa ceva nici nu există de fapt, „contemplarea“ fiind hiperactivitate care „decupează“ şi subiectivează alternativ, multiplu, virtual subiectul-„sursă“, propunînd alte acorduri între subiectivare şi individuare) la momentul expoziţiei intitulate Poveştile Inorogului, care s-a închis, între timp, la Victoria Art Center. N-o să încetez să revin asupra acestei idei, încercînd să o „rafinez“, adică s-o ascut, să o precizez: arta contemporană este, în cele mai bune momente ale ei, atelier de ontologie socială, proiectele ei sînt implicit şi exacerbat politice, propunînd politici ale fiinţării (în cîmpul Fiinţei-Cod automatizate, tehno-ideo-logi-cizate) prin care omul este învăţat, incitat, practic, să lucreze şi să lupte pentru sine în mod „sărac”, recurgînd la „el însuşi” ca la o resursă socially ready-made: înarmarea cu sine, arta ca „artă marţială”. Ce voiam să mai remarc ca adaos final la ceea ce am apucat să scriu deja, în legătură cu instalaţia […]