DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Trădarea, condiţia „estică“ a traducătorului

Un fenomen interesant, o operă şi o operaţiune încă neobservată şi neanalizată: Mircea Cărtărescu şi-a re-scris Levantul (care deja, în sine, este un trans-text joycian) în vederea traducerii. Este vorba de un fapt absolut unic, nou şi simptomatic, aparent minor, interstiţial, secundar, invizibil dar inevitabl, de auto-intermediere, de auto-traducere, self-mediologic, prin care un autor aparţinînd nu numai unei culturi mici, periferice, unei literaturi scrise într-o limbă „rară“, ci şi pentru o operă aparţinînd genului reputat intraductibil, rar, care e poezia – deci de două ori, multiplu intraductbil, și care în plus intersectează intertextual cultura cu poezia, consistența marginalității cu „jongleria“ lirică – (îşi) ajută universalizarea, nu o aşteaptă să pice din cer, ieşind în întîmpinarea traducătorilor, mediind devenirea poeziei deja intertextuale într-o proză interculturală: Cărtarescu se auto-traduce pentru a putea fi tradus. Globalizarea trece prin traducere, mai mult: prin auto-traducere, prin rescriere efectuată de către autorul însuşi, pentru a putea controla pierderile şi transformările. Autorul este traducător – de sine. Scrisul este, deci devine, se arată ca traducere, se traduce în/ca traducere. Mircea Cărtărescu scoate la iveală un fapt deja la lucru, dar în mod implicit: trebuie să ne rescriem, să ne traducem noi înşine pentru a putea fi traduşi, […]