Dacă n-ar fi fost Estul salvator care să se (re)integreze post-comunist în Piața Comună (în sens general, dar și într-un sens istoric specific, datat, așa cum continuă să fie, aproape în exclusivitate, Uniunea Europeană), dacă n-ar fi fost, așadar, Estul salvator, este posibil ca Turcia să fi fost membru UE, și azi am fi avut nu doar un pașnic și democratic, totuși, Brexit, ci un mult mai îngrijorător „Turkexit“.
Imediat după nereușita puciului (care, trebuie spus, nu a fost înfrînt, ci nu a izbîndit), după prima intervenție a președintelui Erdogan (aceea celebră, prin telefon, la televizor), notam: nu mai e mult și Erdogan va da lecții de democrație Occidentului; cum ascultă el de popor, cum e el captivul poporului – deja un puci.
Ironic și nu prea vorbind, abia după puciul avortat vine, acum, adevărata lovitură de stat, și se poate considera că autorul ei incontestabil este tocmai „victima“ primei tentative de lovitură de stat, președintele Erdogan. S-ar putea, așadar, spune că abia acum, după, asistăm în Turcia la o lovitură de stat. Comentatorii și analiștii occidentali nu îndrăznesc s-o spună chiar așa, dar în descrierile lor în care denunță „atacul la democrație și la statul de drept“ despre asta, implicit, este vorba. În Turcia, așadar, a fost o încercare de lovitură de stat și este o lovitură de stat.
Filme vechi derulate pe repede înainte: așa apare tot ceea ce se întîmplă în Turcia, de-asta este în același timp halucinant și déjà-vu. Mai pe scurt, nu vi se pare că asistăm la instaurarea unei „democrații populare“? Adică a unei dictaturi populare sau, și mai precis, în numele poporului? Ba da.
Căci numai despre „popor“ este vorba în gura președintelui Erdogan. Trucul lui favorit, în același timp retoric-ironic și foarte serios, este, acum, compararea, punerea în oglindă cu Occidentul, în special cu Statele Unite și cu Franța, în reacțiile acestor state față de terorism. Nu au cerut Statele Unite extrădarea teroriștilor fără să ne prezinte dovezi? Nouă, Turciei, de ce ne cer acum? Ce, nu sîntem egali? Nu a instituit oare Franța, după atentate, starea de urgență, ca să faciliteze anchetele poliției și derularea actului de justiție? Ba da. De ce Turcia n-ar avea voie sa facă acum la fel? Într-adevăr. Și totuși…
Într-un interviu acordat postului France 24 (interviu mult mai bun, jurnalistic vorbind, decît mult mai formalul, dar mai vedetizatul interviu acordat CNN-ului: dovadă nefericită, inclusiv faptul că nu am reușit să găsesc numele jurnalistului care l-a realizat și care, spre deosebire de mult mai trîmbițata Becky Anderson, a reușit, după ce-l luase blînd și îl „încălzise“, să-l facă pe Erdogan să se strîmbe de neplăcere, activînd celebrul rictus al reflexului dictatorial pe care, în timp, am putut să-l admir și la Iliescu și la Băsescu), Erdogan a continuat să se pună, mecanic, în oglindă cu Occidentul în relația cu terorismul, dînd însă la iveală – dacă mai era nevoie, dar întotdeauna e bine să ai documente „la mînă“ – felul, de pildă, în care SUA conduc coalițiile („cruciadele“) globale.
Ironic și nu prea, Erdogan „defectează“ și „dă din casă“, reclamînd, acum, un comportament egal cu al marilor puteri occidentale. Să recunoaștem: niciodată vreun stat estic nu ar denunța, fie și interesat, fie și ne-democratic, astfel de proceduri non-democratice. Se poate deci spune că, trădat înăuntru, Erdogan trădează, la rîndul lui, în afară.
În oglindă. Căci da, aici este cheia: puse în oglindă, adică, aparent, în balanță și în comparație, între Occident și Turcia lucrurile se inversează. Pur și simplu. Dar, spre deosebire de „lumea reală“, inversîndu-se, răsturnîndu-se, nu devin mai mici, ci mai mari, îngrijorător de mari.
Președintele Erdogan invocă necontenit poporul, voința „poporului“, pe care rolul, misiunea unui om politic ar fi – susține el într-o variantă din nou obiectiv ironică a unei democrații reprezentative corectate „participativ“ – s-o transpună ca atare, automat, nereflectat, reflex, în realitate. Dacă n-ar fi vorba de enorme epurări civile, nu doar militare, și mai ales de spectrul reintroducerii („tactice“) a pedepsei cu moartea, lucrurile ar fi, desigur, cel mult comice.
Dar enormele, înfricoșătoarele, incredibilele, în acest moment al istoriei, probleme pe care le pune concepția erdoganistă despre „popor“ nu se poate să nu fie discutate. Ele pot constitui un model fatal, în actualul climat populist care amenință să măture Europa, terorizînd-o alături de teroriști, împreună cu teroriștii. Franța/Turcia, în oglindă, așadar. Erdogan traduce actuala situație din Turcia în termeni de terorism tocmai pentru a putea să se compare cu statele occidentale în reacțiile lor față de terorism, ceea ce are ca efect colateral, așa cum spuneam, denunțarea unor laturi mai puțin democratice ale comportamentelor statelor reputat democratice.
Dar, totuși, dacă e vorba de terorism și de „popor“, în Turcia poporul apare monolitic și curat, dar infestat de „virusul cancerului“ opozantului său politic, în vreme ce, în Franța, poporul însuși ar trebui, la o adică, „epurat“ de terorism. În Franța, poporul în revoluție, subiect politic la fel de unificat așadar, așa cum vrea să lase impresia Erdogan că este cazul și în Turcia, a vrut abolirea pedepsei cu moartea. În Turcia, azi, invers.
De fapt, Erdogan, dacă nu blufează, oricum joacă tare și șantajează, fluturînd pe la nasul subțire, democrat, al Occidentului spectrul reintroducerii pedepsei cu moartea. Va avea ea loc? Teoretic și în fapt, a avut deja loc: Erdogan re-ocupă Turcia de parcă ar fi un vechi stat străin supus Înaltei Porți. Numai că acum este vorba de propria țară, care este însă ocupată în forță, ca o țară străină și „necredincioasă“, printr‑un nou „război al întregului popor“ („doctrina“ militară a lui Ceaușescu) prin care „poporul“ e transformat în armată de auto-ocupație și în poliție politică – acțiuni la care însă nici un popor nu trebuie încurajat, de care orice popor trebuie ținut cît mai departe, căci am văzut cît de abisală poate fi beția puterii populare.
Dar asta e posibil numai pentru oamenii de stat cu adevărat responsabili și care își iubesc cu adevărat popoarele, nu pentru cei care încearcă să profite de efectul de masă al micro-reflexelor fasciste altericide. Nu cred însă că poporul turc își dorește moartea, nu cred că vrea să se lase pedepsit cu moartea. Vom vedea însă.