Într-o epocă a conflictelor mocnite sau deschise, a dezbinării și a războaielor, un mesaj de pace și de iubire rămîne cea mai bună armă. Cea de-a 24-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu a stat sub semnul iubirii și al îndemnului la crearea unui mediu în care absolut toți oamenii să simtă că pot comunica și evolua. FITS 2017 a fost ca un glob în miniatură – a încercat să acopere un spațiu cît mai divers, să aducă laolaltă culturi și estetici diferite (artiști invitați din 72 de țări), din cît mai multe forme de expresie: teatru, dans, concerte, spectacole ambulante, circ contemporan, lecturi, conferințe, expoziții foto, proiecții de film, plus un spațiu dedicat workshopurilor de management cultural și o platformă menită să favorizeze întîlnirea dintre artiști, producători, directori de festivaluri: bursa de spectacole.
A fost o ediție excepțională pe partea de dans, de la flamenco și dans-actorii lui Gigi Căciuleanu pînă la dans contemporan din Israel și Coreea de Sud. Impresionant a fost „Sezonul israelian“, cu trei companii celebre de dans: Vertigo (cu spectacolele Vertigo 20 și Yama, în coregrafia lui Noa Wertheim), Kibbutz Contemporary Dance Company (Caii cerului de Rami Be’er) și Batsheva (cu Să fii răpus de frumos, o adaptare a piesei Insultă la public de Peter Handke).
Festivalul a inclus și montări devenite deja clasice și cu același succes fenomenal la public, Faust (cu Miklós Bács în rolul titular), un spectacol care se joacă de zece ani, și Metamorfoze, în regia lui Silviu Purcărete, dar și producții din spațiul independent (Frig, de la unteatru, în regia lui Alexandru Bogdan) și ale tinerilor (Rocky Horror Show, un musical îndrăzneț al lui Cosmin Chivu, jucat într-un pub). Poate mai mult decît în alți ani, partea de evenimente stradale a adunat întreg orașul în jurul Festivalului, pe pietonala din Sibiu, dar și în alte spații din oraș sau din afara lui avînd loc zilnic momente de circ, pantomimă, carnaval, fanfară, commedia dell’arte, instalații mecanice etc.
M-am bucurat să regăsesc în selecția Festivalului cîteva spectacole îndrăznețe, care vorbesc despre o serie de probleme ale lumii contemporane direct, aproape brutal. Într-o epocă în care corectitudinea politică impune deja o tiranie, spectacole precum Martiri, în regia lui Radu Nica, sau Familii, în regia lui Eugen Jebeleanu sînt o gură de oxigen. Spectacole care vorbesc despre pericolul fanatismelor de orice tip, al intoleranței și al dorinței de a impune lumii legile proprii, subiective. Spectacolul lui Radu Jude, Controversa de la Valladolid, fără a analiza carențele structurale, readuce în atenție o problemă la fel de gravă ca holocausturile din secolul al XX-lea – crimele împotriva umanității, cum s-ar numi astăzi, față de aborigenii din Lumea Nouă, ipocrizia și îngustimea „fețelor luminate“ de la acea vreme, secolul al XVI-lea, în a dezbate dacă indienii sînt ființe umane și dacă au suflet. O spaimă și o ură în fața „celuilalt“, care se perpetuează pînă în prezent, probabil cel mai mare flagel al umanității. Sînt spectacole care pun sub semnul întrebării noțiunea de civilizație, de avans tehnologic, care nu sînt compatibile cu crimele – concrete sau morale – săvîrșite în numele acestora. Ne lăudăm că sîntem toleranți și acordăm șanse, dar, în același timp, individul este strivit de un mediu tot mai ostil: marele oraș, care înghite orice urmă de inocență, în viziunea lui Radu Nica din spectacolul București. Instalație umană (ArCuB), tratamentul inuman care li se aplică imigranților veniți din Est să muncească în țări dezvoltate (Vorbiți tăcere? al Gianinei Cărbunariu, Teatrul Național „Radu Stanca“ Sibiu).
Sînt spectacole incomode, care îl forțează pe spectator să privească realitatea necosmetizată: în All Over Your Face, în regia lui Botond Nagy (Reactor de Creație și Experiment, Cluj), se vorbește, într-o notă cinic asumată, frust și fără dorința de a-i oferi publicului doza de escapism, despre aspecte dureroase cu care se confruntă mulți tineri, dar care sînt adesea trecute sub tăcere: prostituția spre care sînt împinse unele tinere din disperare sau naivitate, ravagiile pe care le produce o familie disfuncțională (adică lipsa de afecțiune, nu disfuncțional în sensul „tradițional“) în evoluția unui copil. Un spectacol must-see atît prin tematica abordată, prin prospețimea și forța celor trei actrițe (Paula Rotar, Denisa Blag, Ioana-Maria Repciuc), cît și prin stilul direct de adresare către public, care cere mai mult decît o simplă privire detașată.
Nu au lipsit nici spectacolele cu o estetică onirică, subtilă, poetică: Taina sufletului, în regia lui Philippe Genty (Franța), apelează la jocul de umbre și lumini, la marionete și proiecții video care se prelungesc natural în cadrul scenic, pentru a descrie trecerea prin viață a unui om care este permanent în căutare – semnul întrebării apare ca un laitmotiv în spectacol, căci uimirea în fața vieții rămîne singura constantă. În spectacolul lui Genty – undeva la granița dintre teatru, dans, pantomimă –, viața pare cînd un vis, cînd un coșmar, cu bucurii, spaime, absurdități, blocaje. Aflarea unui sens se disipează ca fumul la orice încercare de cuprindere a acestuia. Atunci cînd după colț ai impresia că vei găsi răspunsul, semnul întrebării te va purta și mai departe în călătoria imprevizibilă a existenței.
„Dreptate poetică“ Brodsky/Baryshnikov
Poezia și dansul și-au găsit una dintre cele mai intime și profunde legături în prietenia dintre două legende din aceste domenii: poetul rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1987, Iosif Brodsky, și dansatorul, coregraful, actorul leton Mikhail Baryshnikov. Amîndoi au emigrat din Uniunea Sovietică în Statele Unite și prietenia dintre ei a durat zeci de ani. Din dorința de a aduce un tribut acestei legături și pentru a reda contemporaneității poezia pe nedrept căzută în uitare a lui Brodsky, Baryshnikov a realizat un spectacol, în regia lui Alvis Hermanis, la intersecția dintre recital și performativ, într-un demers pe care actorul îl numește „dreptate poetică“.
Baryshnikov l-a citit pentru prima oară pe Brodsky în adolescență, cînd poetul era interzis și catalogat drept un „pseudopoet în haine de catifea“, și a rămas impresionat de profunzimea unei scriituri metafizice, nuanțate, întunecate, în ciuda tinereții poetului. Este o poezie meditativă, ce chestionează raportul omului cu universul și, în primul rînd, inspiră o incredibilă asumare a morții, care pîndește la fiecare pas și care ar putea fi confundată cu o viziune pesimistă. Nu este însă disperare, nu indică nici măcar tristețe, ci o infinită melancolie și acceptare a condiției umane, la baza căreia stau destrămarea, disiparea în univers. Este, în același timp, și o poezie care celebrează viața și îndeamnă la aprecierea ei: „Cît nu mi-am umplut gura cu țărînă, voi fi plin de recunoștință“.
Decorul sugerează prăbușirea, adică trecerea timpului – o încăpere cu aspect de ruină, în care Baryshnikov execută mișcări de o frumusețe frîntă, de un diafan contrapunctat de materialitatea vizibilă, de trupul ce și-a păstrat suplețea de altădată, dar conștient de limitările sale (bordskyanul „te salut, îmbătrînire“ își găsește astfel liantul în linia mișcărilor executate cu demnitate de Baryshnikov). Versurile lui Brodsky (recitate cînd live, cînd pe fundal, tot în interpretarea lui Baryshnikov) lasă în urmă o notă parcă tangibilă a conștientizării acestei „apoteoze a particulelor“ care este moartea. „Te salut, tragedie, reversul medaliei, arată-ne spectacolul trădării corpului… Să ne prăbușim în brațele tragediei, cu ardoarea unui Casanova… Mulțumesc, tragedie, că ești ireparabilă, că ești sinceră ca ciomagul peste cap, ca o venă despicată…“ Există în poezia lui Brodsky și un tip special de carpe diem: „Bate toba cît timp poți ține bețele la pas cu propria umbră“, cît timp „inima sare ca o veveriță prin vreascurile coastelor“, chiar dacă admite că lumea a fost creată fără rost, din haos și mîhnire. Și asta face și Baryshnikov, celebrează viața dansînd într-un spațiu ce aduce a destrămare, ignorînd „suflul beznei mortuare“. Baryshnikov intră în scenă purtînd cu sine o valiză, din care scoate cartea lui Brodsky, pe care la final o așază la loc, închizînd valiza. Simplitatea unei vieți din care a știut să scoată frumusețea și să accepte destinul implacabil. „Nu vreau să mă scufund în întuneric“, recunoaște Brodsky – iar Baryshnikov i-a îndeplinit dorința.
Violența naște și mai multă violență
Spectacolului Caii cerului, al Kibbutz Contemporary Dance Company, cu o coregrafie, scenografie și light-design semnate de Rami Be’er, a venit cu un mesaj profund umanist: minciuna și violența ce caracterizează lumea contemporană trebuie să înceteze, căci nu fac decît să ducă la și mai mult haos, la și mai multă suferință. „O, mielul meu rănit/ Mă frămîntă lacrimile tale/ Iubita ta îți va aduce/ Caii cerului/ Deși mîini fără viață îngrădesc grădina/ Acestea sînt vremuri violente/ Iar violența aduce violență/ Și mincinoșii aduc alte minciuni“ (laitmotivul spectacolului, citat dintr-o melodie a formației canadiene A Silver Mt. Zion).
Cei optsprezece dansatori au menținut, pe tot parcursul performance-ului, un ritm năucitor, cu mișcări în care linia modernă era punctată de elemente de balet. Coregrafia complexă a căpătat un plus de tensiune prin muzica dramatică, vibrantă, ce părea că îi electrizează pe dansatori. Excepțională mi s-a părut imaginea caleidoscopică pe care au format-o în acest show mesmerizant de o oră, în care dansatorii se regrupau de la fragmentar la unitar, se intersectau și se contopeau pentru a forma o estetică vizuală ce transmitea un mesaj puternic dincolo de învelișul fragil al frumosului. Statementul social-politic a devenit clar în scena în care una dintre dansatoare apare cu o bandă roșie pe gură – implicatura este evidentă, nu lasă loc de interpretări. Îndemnul de încetare a violențelor și de toleranță și deschidere este clar și prin componența formației KCDC: două treimi sînt israelieni, restul provin din toată lumea. „Cred că ființele umane sînt ființe umane în orice loc s-ar afla“, spune Rami Be’er într-un interviu de pe phindie.com. „Cred în egalitatea de șanse și în conviețuire. Toți oamenii au aceleași drepturi și noi ne ghidăm după acest etos.“
*
În fiecare zi, aveai ocazia să porți un dialog cu invitații speciali, de la Marcel Iureș, Radu Jude, Alexandru Dabija, Dan Perjovschi, Matei Vișniec, George Banu pînă la Pippo Delbono, Akihiro Yamamoto, Ohad Naharin și, evident, vedeta acestei ediții, Mikhail Baryshnikov. Discuțiile se mutau seara la terasa Teatrului Național, căci una dintre cele mai frumoase părți ale acestui Festival a fost posibilitatea de a interacționa, firesc și degajat, cu acești oameni veniți din toate colțurile lumii, în această mică planetă a artei care îi unește pe toți.