De la gustul cîrnaţilor de pe vremea terorii la sensul vieţii

Nu ştiu dacă Rusia Sovietică a anilor ’20 mai are ceva în comun cu România de astăzi, dar terenul a rămas alunecos şi propice unor posibile apropieri. „A fost odată comunismul“ pare că nu mai spune mare lucru tinerei generaţii şi poate e mai bine aşa, deşi balaurului îi mai pot creşte oricînd şi pe neaşteptate capetele. Ce poate spune astăzi replica: „Lăsaţi-ne să spunem măcar în şoaptă că o ducem greu!“ unei generaţii teatrale ce şi-a făcut un program din a spune tare şi pe şleau ce o doare şi ce-i stă pe suflet (şi chiar mai jos de el)?   Erdman e un supravieţuitor   Cred că teatrul sau stilul de vodevil politic profesat de Nikolai Erdman a păstrat, totuşi, o forţă scrîşnită, capabilă să pună pe gînduri, o teatralitate plină de energie de tipul „diavolilor ce ţîşnesc din cutie“. Şi, în acest sens, Sinucigaşul, în regia lui Felix Alexa, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, este un spectacol necesar, teribil de lucid, bîntuit de fantomele de altădată devenite strigoi domestici. Se rîde mult şi cu desfătare, la adăpost aş zice, căci primejdia acestui text, ce şi-a trimis odinioară autorul să respire aerul curat al Siberiei staliniste, a […]