Tudor Ganea (n. 1983) este autorul unuia dintre cele mai convingătoare volume de debut din proza ultimilor ani. Despre Cazemata s-a scris deja destul de mult şi, pe bună dreptate, foarte favorabil, fără supralicitările care însoţesc uneori apariţia cărţii unui tînăr susţinut insistent – poate şi din raţiuni extraestetice (coterii sau alte apartenenţe…) – de congeneri. Nu e cazul, căci Cazemata s-a impus aproape de la sine, prin „rotunjimea“ şi memorabilitatea lumii (poate chiar a Lumii, cu majusculă, avînd în vedere dimensiunea magică şi mitică subînţeleasă) pe care o imaginează, ca şi prin calitatea unei scriituri mature, cu note de rafinament prozastic. După propriile-i mărturisiri, Tudor Ganea scrie din adolescenţă, pînă de curînd exersîndu-se în special în genul prozei scurte; iar participarea la un curs de scriere creativă ar fi avut, pentru autorul Cazematei, un rol catalitic.
Abilităţilor de povestitor (sau de „povestaş“…) li se adaugă, în cazul acestui autor, intuiţii de „constructor“, deocamdată pe spaţii nu foarte întinse, cartea numărînd în jur de 200 de pagini, destul de „aerisite“ – ceea ce nu vrea să fie, evident, o judecată de valoare. Compoziţia acestui roman greu inseriabil – pentru că despre un roman este vorba –, care glisează dinspre „realismul“ cotidianist către teritoriul realismului magic şi/sau al fantasticului şi dispre consemnarea frustă a unor dialoguri argotice şi a unor secvenţe ale vieţii banale către descripţia elaborată (amplă şi bogată, fără a fi barocă) specifică unei proze poematice sau „artiste“, compoziţia aceasta, deci, presupune – din start, din înseşi premisele ei – o „ştiinţă“ ori măcar o intuiţie a complexităţii, a organizării unui material narativ eterogen, cu multe echivocuri şi cu „zone“ enigmatice. Tudor Ganea se află în posesia acestei „ştiinţe“ sau a acestei intuiţii. El nu e numai un „povestitor“ talentat (ceea ce, oricum, n-ar fi puţin lucru), e ceva mai mult decît atît – tocmai datorită calităţilor mai înainte amintite –, tot astfel cum Cazemata nu este o povestire extinsă la dimensiunile unui (micro)roman sau reunirea cîtorva povestiri, legate între ele prin nişte trucuri tehnice minimale, prin constanţa unui spaţiu simbolic şi a unei atmosfere şi prin revenirea, de la o naraţiune la alta, a cîtorva personaje. Mă găsesc, de aceea, în dezacord cu Cristian Teodorescu (vezi articolul, altfel foarte comprehensiv, din Caţavencii, 23 ianuarie 2017: „Un nume care trebuie ţinut minte: Tudor Ganea“), căruia i se pare a recunoaşte în Tudor Ganea „autorul a multe povestiri pe care le-a aruncat, mi se pare, şi în romanul cu care debutează“, „un scriitor de proză scurtă, care îşi rotunjeşte capitolele ca pe nişte povestiri“ sau „poate, mai degrabă, transformă în capitole de roman povestiri pe care le-a scris fără gîndul de a face din ele un roman“. Cu adăugirea, de asemenea discutabilă, că: „Asta ar explica şi relativa autonomie a capitolelor Cazematei, cît şi salturile în timp, de la un capitol la altul“. Capitolele din romanul de faţă (patru la număr) nu au o mult mai mare autonomie decît aceea pe care o au, în mod firesc, capitolele oricărui roman – modern, postmodern ori construit pe o formulă mai „tradiţională“ (nu sînt mai „autonome“, de exemplu, decît capitolele ce compun Spuma zilelor sau De veghe în lanul de secară, două cărţi care îmi vin acum în minte) –, fac parte dintr-un întreg, sînt topite „organic“ între limitele acestuia, nu funcţionează, pur şi simplu, ca piese detaşabile, montate mai mult sau mai puţin aleatoriu într-un anasmblu; nu sînt patru „povestiri“ pe care autorul „le-a aruncat“ (după expresia lui Cristian Teodorescu) între copertele unui fals roman. Citite separat, ele n-ar fi altceva decît fragmente rupte dintr-un întreg inaccesibil. Cît despre „salturile în timp, de la un capitol la altul“, de ce ar fi acestea incompatibile cu formula romanescă?
E adevărat că anumite mărturisiri făcute de Tudor Ganea, în diferite interviuri, după apariţia cărţii, par a converge (şi subliniez: „par“ numai…) în direcţia semnalată şi de Cristian Teodorescu. „Cazemata mi se învîrtea prin cap de ani buni. Conceptul iniţial a fost cel al unui grupaj de proze scurte. Acţiunea urma să se desfăşoare în cartierul copilăriei mele: Faleza-Nord, din Constanţa. O parte din personajele din roman şi-au făcut rodajul în cîteva povestiri pe care le-am scris, şters şi apoi rescris de-a lungul anilor“ – explică autorul undeva. Ceea ce nu trebuie pierdut din vedere este faptul că, în mod vizibil, Cazemata s-a îndepărtat mult de „conceptul iniţial“, proiectul unui volum de povestiri fiind înlocuit de acela al unui roman, scris – îşi aminteşte Tudor Ganea într-un interviu acordat lui Eli Bădică pentru Suplimentul de cultură (nr. 535, 19 septembrie 2016) – sub imperiul febrilităţii creatoare (de notat şi aici, ca şi în roman, ocurenţa obsesivă a metaforei obstetrice): „Cazemata e magmă pură, neprelucrată. Cred că tocmai fierbinţeala ei dă ritmul şi atmosfera. […] Sînt conştient că orice scriere (inclusiv Cazemata), odată încheiată, are nevoie de o perioadă de detaliere, de retuşuri tehnice, de completări sau tăieri […]. Nu am respectat această perioadă de şlefuire, ăsta este minusul care mi-ar putea fi adus în discuţie. Şi nu-mi pare rău deloc! Am încercat, în timpul conceperii, să refac cîteva fragmente – şi mi-au ieşit mult mai prost decît în momentul prim al scrierii lor. Cazemata e o carte murdară de placentă şi cu cordonul ombilical netăiat“. Mai mult decît sugestivă imaginea din final!
Nu suspectez de inautenticitate această autodescripţie – deşi, în genere, ceea ce declară un autor despre propriul scris se cuvine considerat cu o anumită rezervă –, pentru că această confesiune vine chiar în prelungirea unei cărţi care lasă o puternică impresie de organicitate, de spontaneitate, de literatură „născută, iar nu făcută“ (pentru a recurge la o metaforă teologală). Doza de livresc inclusă în formula acestei cărţi nu falsifică nimic, nu artificializează cîtuşi de puţin istoria imaginată de autorul Cazematei – autor care, trebuie subliniat, nu e un „povestaş“-reproducător, abil în a înregistra „sound“-ul realităţii cotidiene şi în a transcrie fapte, întîmplări, anecdote împrumutate de ici sau de colo, ci un „povestaş“ capabil să imagineze, în marginea realităţii şi dincolo de aceasta, să fabuleze fantast, să se adîncească în ficţiuni cu multe meandre, pe măsură ce textul înaintează, purtîndu-l cu sine, ca pe o mare învolburată.
În privinţa posibilelor afinităţi, „modele“, filiaţii, s-au făcut pînă acum, în articolele despre Cazemata, trimiteri la magicul din proza lui V. Voiculescu, la fantasticul-livresc al lui Ştefan Bănulescu, la fantasticul eliadesc, la – nici nu se putea altfel – realismul magic sud‑american (pe Llosa îl invocă, foarte reverenţios, Tudor Ganea însuşi) sau la vizionarismul unui Mircea Cărtărescu – deşi, aici, s-ar putea să fie vorba mai degrabă despre o înrudire/apropiere pe bază de lecturi comune decît despre o influenţă „cărtăresciană“ directă. Cineva a adus în discuţie şi numele lui Fănuş Neagu, dar afinităţile lui Tudor Ganea cu acest autor – chiar şi cu acel Fănuş Neagu din perioada începuturilor, mai concis şi mai puţin metaforizant – sînt, cred, îndoielnice. Între vecinătăţile livreşti pomenite în legătură cu această carte, „modelul“ prozei fantastice a lui Eliade este o analogie plauzibilă.
Obsesia sacrului „camuflat“ în profan, a „semnelor“ codificate în ţesătura alambicată a realului, descifrabile doar în condiţii excepţionale, împreună cu sugestia că revelaţiile se produc, adesea, acolo unde te-ai aştepta mai puţin, conform unui scenariu ocult, multiplele ambiguităţi temporale şi utopia întruchipată de personaje care nu au vîrstă sau nu îmbătrînesc (ca Olubei sau ca Turcoaica), precum şi o întreagă simbolistică mitologică ascunsă în pliurile naraţiunii ar îndreptăţi analogia cu fantasticul eliadesc. Tot într-acolo duce, cred, şi dublarea scenariului fantastic (şi/sau mitic ori magic) printr-un scenariu „raţionalist“, de proză detectivistică – pentru că în Cazemata se amestecă proza (aparent) „mizerabilistă“ cu aceea fantastică şi magică, şi poematicul vizionar cu naraţiunea detectivistică. Se confruntă aici – ca şi, schimbînd ceea ce e de schimbat, în 19 trandafiri, Dayan, Les trois grâces sau Pe strada Mîntuleasa –, chiar în miezul naraţiunii, ambiguizînd-o, deschizînd-o unor echivocuri proliferante, interpretări divergente (corespunzătoare unor dimensiuni existenţiale incompatibile), „agenţii“ realităţii banale, ofiţeri „camuflaţi“ sau descoperiţi (un Albini, la Eliade; Adamescu sau comisarul Petrovici, în Cazemata), intersectîndu‑se – cu efecte, la rîndul lor, infinit interpretabile – cu „agenţii“ unor realităţi oculte, trans-raţionale.
Timpul se relativizează (şi) în romanul lui Tudor Ganea, se comprimă sau se dilată, iar istoria straniei scufundări a unui cartier dintr‑un oraş de la Marea Neagră – împletită cu istoria unui sat lipovenesc de pescari şi de vrăjitoare, izolat undeva în Delta Dunării, şi cu fabuloasa poveste a unui bordel dinamizat de melodia eliberată de o tabacheră magică – prinde, într-un flux narativ cu multe dislocări cronologice, cam o sută de ani de întîmplări stranii, incluzînd – nota bene! – şi vreo două decenii dintr-un viitor de după 2015… Cazemata începe cu descrierea unui halucinant „dans“ acvatic, al unui tînăr care urmează (nu se ştie de ce…) să moară – remarcabilă secvenţă de proză poematică! –, pentru a continua (contrastiv) cu cîteva scene frust-„mizerabilistă“, spectaculoase prin transcrierea unor dialoguri „colorate“ (verosimile, de altfel, chiar dacă unora dintre comentatori le-au lăsat impresia de exces şi de ostentaţie); apoi, la fel de brusc, se produc alte şi alte schimbări de cadru şi variaţii de registru – contururile realului se tulbură progresiv şi firele, care păreau, iniţial, uşor de urmărit, se încurcă definitiv. Totul se răstoarnă – şi realitatea cea mai credibilă (şi cea mai densă) ajunge să fie, în fond, o realitate a visului şi a halucinaţiei. O cazemată construită de nemţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial devine un adevărat centru epifanic; oraşul se prelungeşte subacvatic; iar orgia sexuală (cînd frust, cînd vizionar figurată) ce străbate trei sferturi din roman culminează, în secvenţa ultimă a cărţii, cu ivirea unei generaţii stranii de tineri ce trăiesc inocent şi asexuat în paradisul ivit pe ruinele unui fost cartier mizer de pescari şi de muncitori pauperi. De la un capăt la altul, Cazemata este o carte contrariantă. În cel mai bun înţeles al cuvîntului!
Tudor GANEA
Cazemata
Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2016, 216 p.