De la Tecuci la Arcul de Triumf

Trenul de la amiază se strecura greu printre cîmpuri, la care mă uitam cu mirare – atîtea ciori nu am mai văzut de multă vreme, și parcă doreau să fugă de pe acele cîmpuri. „Acolo a fost grîu ori orz, acum tot din astea au pus“, m-am gîndit, și trenul, de la sine înțeles, voia să fugă și el, speriat de năvala păsărilor care mai aveau un pic și spărgeau geamurile – dar ce să te aștepți de la un automotor care scîrțîia din toate încheieturile printre șinele și traversele dintre Tecuci și Mărășești? A încetinit și apoi a oprit într-o gară al cărei nume mi-a scăpat, dar nu am să pot uita cum tînăra femeie, șef de gară, a ridicat tabla lăsînd trenul să plece, în vreme ce două țigănci aproape adolescente își zoreau copiii în tren. Era frig, era tare frig și, apoi, am ajuns și în gara Mărășești, de unde avea să plece mai tîrziu un tren către București. Veneam de la Tecuci, în acel frig, printre cîmpuri și scîrțîitul osiilor trenului înfrigurat, cînd am început să mă gîndesc la patrie, la ce e ea. Face parte această imagine din ceea ce trebuie iubit, face parte o […]