DE RECITIT. Cabinetul Hagi-Tănase

Era odinioară obicei să meargă oamenii cu dare de mînă la hagialîc – bun şi frumos obicei creştinesc! Plecau a doua zi după lăsata secului, umblau tot postul mare, şi ajungeau pe vremea sărbătorilor Învierii la Ierusalim. Acolo se spovedeau, se-nchinau, se grijeau şi luau lumina de la Sfîntul Mormînt. Apoi plecau înapoi, treceau pe la Sfet-Agora şi soseau înapoi acasă cătră vară. Întoarcerea lor, aşteptată cu multă nerăbdare, era un mare eveniment pentru toţi mahalagii. – Cînd vin hagiii? întrebau aceştia în toate zilele pe jupîneasa de-acasă. – Nu se ştie… cînd o vrea Dumnezeu. Dar, în sfîrşit, iată de la Brăila ştirea, care se-mprăştie ca fulgerul din mahalagioaică în mahalagioaică: – Sosesc! vin hagii… duminică! Emoţie, fierbere, neastîmpăr! Cu toţii, bărbaţi, femei, bătrîni, tineri, cu toţii duminică, dis-de-dimineaţă, la streaja oraşului! Tocmai, pe seară, iacătă… au sosit chervanele. Hagiii cobor! Toată lumea se repede… Fiecare caută măcar să s-atingă cîtuşi de cît de-un hagiu: îmbrăţişări, sărutări, pe obraz, pe mîini, pe pulpana anteriului; babele mai credincioase fac mătănii şi sărută papucii prăfuiţi de pulberea pămîntului sfînt, şi fericit acel care capătă din anafura, aiasma şi mirul aduse aşa de departe! Acu pornesc cu toţii în alai spre casă. […]