De veghe pe scena italiană
- 11-11-2011
- Nr. 600
-
Iulia POPOVICI
- Actualitate
- 0 Comentarii
Aşteptarea comună pentru o montare a unui autor clasic îndreaptă spre scena italiană şi plasarea spectatorilor dincolo de protecţia cortinei de lumini şi a celui de-al patrulea perete. Ei bine, această aşteptare a fost perfid înşelată, în cadrul FNT, şi la Shakespeare, şi la Cehov, şi la Camus. Şi ajungi, pe bună dreptate, să te întrebi: e vorba de opţiuni artistice sau e vorba de public? Apropierea de public e o trăsătură definitorie a teatrului postbelic – ea ţine de nevoia împărtăşirii imediate a experienţei emoţionale –, şi adeseori a reprezentat pandantul inevitabil al celuilalt versant, multiplicarea colectivă în mulţime a trăirii individuale (poate că nimic nu caracterizează mai bine acest secol decît improbabila pereche studio-stadion), dar ea a fost dintotdeauna asociată cu dramaturgia contemporană şi experimentul, şi prea puţini dintre marii maeştri ai teatrului clasic şi-au apropriat spaţiul-studio. Cu atît mai şocant e să vezi, în toată plenitudinea ei, într-un mare festival, simptomele unei crize a scenei italiene. Este evident că, cel puţin de la Unchiul Vania încoace, Andrei Şerban chestionează teatrul à l’italienne ca spaţiu de reprezentare, folosindu-i particularităţile arhitecturale şi scenotehnice ca elemente de decor şi contestînd activ tabuizata diviziune public – actori, scenă – […]