Demnitatea teatrului, sacrificată pe altarul naţional-ortodoxismului

Mult-aşteptata inaugurare a Sălii Mari a Teatrului Naţional a avut, în sfîrşit, loc cu spectacolul Înşir’te mărgărite de Victor Eftimiu, în regia lui Dan Puric. „Aştept de patru ani şi jumătate să inaugurăm Sala panache a acestui edificiu“, a spus Ion Caramitru, directorul Teatru­lui Naţional, şi da, a fost o aşteptare ce a alimentat (mai mult decît trebuie, după cum s-a văzut) speranţa că spectacolul de deschidere avea să fie un act artistic. Din păcate, Înşir’te mărgărite, în regia lui Dan Puric, nu se încadrează în această categorie, şi poate că prezenţa lui ar fi putut fi trecută cu vederea, pierdută printre umbrele atîtor non-spectacole de azi, dacă nu ar fost contextul existenţei sale: inaugurat cu tam-tam, în Sala Mare a TNB, primind, deci, din start, legitimarea care face ca reprezentaţiile să fie sold-out. Dar Înşir’te mărgărite nici măcar în sensul clasic al cuvîntului nu poate fi considerat un spectacol de teatru, ci cel mult un colaj de momente „artistice“, cu atît mai puţin este o reprezentaţie cu pretenţii de modernitate, de sincronizare minimală cu secolul al XXI-lea. O combinaţie periculoasă de naţionalism-poporanism de pe „vremea de tristă amintire“ şi o vînă ortodoxistă naeionesciană, revigorată de profetul autoproclamat al neamului […]