Demnitatea teatrului, sacrificată pe altarul naţional-ortodoxismului
- 06-05-2015
- Nr. 771
-
Silvia DUMITRACHE
- Arte
- 2 Comentarii
Mult-aşteptata inaugurare a Sălii Mari a Teatrului Naţional a avut, în sfîrşit, loc cu spectacolul Înşir’te mărgărite de Victor Eftimiu, în regia lui Dan Puric. „Aştept de patru ani şi jumătate să inaugurăm Sala panache a acestui edificiu“, a spus Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional, şi da, a fost o aşteptare ce a alimentat (mai mult decît trebuie, după cum s-a văzut) speranţa că spectacolul de deschidere avea să fie un act artistic. Din păcate, Înşir’te mărgărite, în regia lui Dan Puric, nu se încadrează în această categorie, şi poate că prezenţa lui ar fi putut fi trecută cu vederea, pierdută printre umbrele atîtor non-spectacole de azi, dacă nu ar fost contextul existenţei sale: inaugurat cu tam-tam, în Sala Mare a TNB, primind, deci, din start, legitimarea care face ca reprezentaţiile să fie sold-out. Dar Înşir’te mărgărite nici măcar în sensul clasic al cuvîntului nu poate fi considerat un spectacol de teatru, ci cel mult un colaj de momente „artistice“, cu atît mai puţin este o reprezentaţie cu pretenţii de modernitate, de sincronizare minimală cu secolul al XXI-lea. O combinaţie periculoasă de naţionalism-poporanism de pe „vremea de tristă amintire“ şi o vînă ortodoxistă naeionesciană, revigorată de profetul autoproclamat al neamului […]
Ce Mesterul Manole, ce Insir-te,margarite! Teatrul National – horribile dictu „national”! – trebuia reinaugurat cu capodopera de la inaugurarea din 1973 – Simfonia patetica, vai!, nu a lui Ceaikovski ci a celui care semna Aurel Baranga. Maestrul Beligan sunt convins ca si-ar fi reluat cu placere rolul. Aia piesa-fanion despre eroica lupta a poporului roman condus de partidul comunist in stransa aliantza cu glorioasa armata rosie eliberatoare pentru starpirea fascistilor din Romania. I-or fi starpit, dar mai e de lucru acum la lichidarea miturilor lor.
Se admite în general că elemente precum kitsch-ul, ,,arta cu tendință”, democratizarea culturii și eficiența financiară a activităților omenești sunt constitutive percepției moderne și/sau postmoderne asupra artei. Prin urmare, obiecțiile formulate în text, deși ilustrează corect dreptul la liberă exprimare sunt simple prejudecăți și se înscriu, împreună cu sursa care le-a generat, adică spectacolul de teatru respectiv, în contextul irațional, idolatru și/sau agresiv al lumii contemporane.