Democrația și limitele sale – faza pe referendum pentru restrîngerea definiției familiei

Ar trebui ca 2017 să fie declarat anul educației juridice la români. După ce, la început de an, globul meu de cristal de pe Facebook devenise brusc obsedat de Codul Penal, ultimele luni au generat o excursie colectivă în teoria drepturilor omului, arhitectură constituțională, teorii despre democrație. O carență majoră în educația noastră de cetățeni cel puțin a fost conștientizată. Apetența agorei pentru discuții înfierbîntate despre referendum, căsătorie, familie, libertate de exprimare, egalitate, relația dintre stat și culte mă face să sper. E drept că ne cam lipsesc competențele și falsele modele se dovedesc, la o analiză atentă, a fi impostori sau manipulatori ipocriți. Agresivitatea, pervertirea grosolană a unor argumente, lipsa de coerență și de bun-simț au ajuns să fie considerate normale, „tradiția“, „familia“, „ia“, „suveranitatea“, „democrația“ au fost monopolizate și redefinite. În spirala amenințărilor și a victimizărilor, e important să înțelegem ce înseamnă un referendum, care este impactul propunerii legislative de revizuire a Constituției susținută de Coaliția pentru Familie și la ce ne putem aștepta mai departe.

Ce poate face obiectul referendumului și ce nu?

Plebiscitul este la fel de vechi ca democrația. Consultarea populară nu ține însă neapărat de democrație, ea se poate transforma ușor într-un abuz. Nu de puține ori în istorie a fost invocată voința poporului, ca depozitar al suveranității naționale, pentru a impune un regim nedemocratic, pentru a restrînge drepturi fundamentale. Statul de drept implică, însă, garan­ția că Constituția și legile speciale stabilesc cadrul în care referendumul poate să se desfășoare, fără a permite transformarea unui instrument democratic în tirania majorității. Actualul demers referendar încalcă condițiile stabilite prin legislație atît în ceea ce privește procesul derulat, cît și în ceea ce privește substanța propunerii de revizuire. Este un abuz al unui instrument democratic.

Dacă am putea da la o parte încărcătura emoțională pe care o generează trei milioane de semnături și desantul susținut al Coaliției pentru Familie, imaginea ar fi simplă: revizuirea Constituției nu poate fi făcută, în primul rînd, pentru că are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale, contravenind astfel articolului 152(2) din Constituție și, în al doilea rînd, nu poate fi realizată din cauză că inițiatorii nu au respectat termenele legale, aducînd acum politicienii în situația de a se bîlbîi, de a încerca să modifice regulamentul Senatului și de a încălca legile. În rezumat, pocinogul, cu sau fără agende ascunse, constă în obligația ca inițiatorii să înregistreze propunerea legislativă la Camera Deputaților în termen de șase luni de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, conform articolului 151 din Constituție și Legii 189 privind exercitarea inițiativei cetățenești. Ei bine, cu Constituția în mînă și încercînd să schimbe chiar Constituția, inițiatorii au făcut un balet dubios, au trecut întîi pe la prietenii din Senat, și inițiativa a fost înregistrată la Camera Deputaților abia pe 13 februarie 2017, adică la 15 luni de la publicarea sa, pe 25 noiembrie 2015. Legea 189 prevede clar că, „după împlinirea acestui termen, propunerea legislativă nu mai poate fi prezentată decît ca o nouă inițiativă legislativă, în condițiile prezentei legi“.

• Ce dacă nu au respectat procedura legală și au depus inițiativa la Senat, în loc de Cameră, ajungînd mult peste termen în Cameră? Sînt totuși trei milioane de semnături pe care nu le putem ignora!

Nu, aceasta nu este o afirmație retorică, ci e răspunsul primit de la multipli parlamentari. A fost nevoie ca o parte din locomotiva politică să se schimbe minimal după alegerile din decembrie, pentru ca senatorii să realizeze că, totuși, prima cameră competentă ar fi trebuit să fie Camera Deputaților. Votul triumfal din Camera Deputaților, din mai 2017, a avut loc fără ca vreun parlamentar să aducă în discuție existența acestui termen de șase luni, care e un termen de decădere. Unde presiunea e mare, nici măcar prevederile legale nu mai contează.

• Bine, dar există o decizie a Curții Constituțio­nale, care avizează pozitiv inițiativa!

Decizia CCR din iulie 2016 se rezumă la a bifa respectarea procedurii referitoare la publicarea propunerii, atestarea verificării din pix a listelor de susținători de către primării și la verificarea respectării condiției de dispersie teritorială pe județe. Pe substanță, CCR ne oferă nici mai mult, nici mai puțin decît cinci paragrafe de analiză a conformității modificării propuse cu prevederile articolului 152(2). Pusă în fața unei întrebări incomode și a unei presiuni uriașe, Curtea Constituțională a înghețat și a ales să rezolve problema derobîndu-se de responsabilitate, sperînd că, poate, Parlamentul va avea mai mult curaj și va pica inițiativa pe motive ce țin de oportunitate. CCR își rezervă însă posibilitatea de a reveni asupra acestui subiect în etapele următoare ale controlului de constituționalitate (paragraful 30 din Decizia 580 din 20 iulie 2016 a CCR).

• Ar fi acceptabil un referendum care să interzică căsătoriile interreligioase sau interrasiale? În ce condiții poate Statul să restrîngă dreptul la căsătorie exclusiv pe criteriul orientării sexuale?

Pe substanță, CCR se face vinovată de două erori care au dus la avizarea pozitivă a inițiativei de revizuire a articolului 48, în Decizia 580 din 20 iulie 2016. Prima și cea mai gravă este că CCR a ales să se concentreze în mod limitat pe analiza conformității propunerii de revizuire cu articolul 48, fără însă a lua în calcul prevederi constituționale la fel de relevante cauzei, cum ar fi articolul 1(3), care menționează, ca valori supreme, „demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane…“, articolele 4 și 16 din Constituție, care articulează egalitatea în drepturi și nediscriminarea, articolul 26, care prevede obligația autorităților de a respecta și de a ocroti viața intimă, familială și privată, și, poate cel mai important, articolul 53, referitor la restrîngerea unor drepturi, ceea ce ar fi obligat Curtea la o analiză detaliată, răspunzând testului de legalitate, necesitate și proporționalitate dezvoltat de CEDO și impus și de Con­stituție. A doua greșeală a fost aceea că, în focusarea sa exclusivă asupra articolului 48, Curtea a utilizat ochelari de cal pentru a restrînge și mai mult scopul analizei. În loc să se raporteze la felul în care dreptul la căsătorie este articulat în tratatele internaționale privind drepturile omului și cum este el analizat în jurisprudența CEDO sau în opiniile Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția), CCR a ales să folosească drept scuză definiția din DEX a noțiunii de „a suprima“, concluzionînd că nu poate fi suprimat un drept care, în accep­țiunea originară a legiuitorului constituant la 1991, nu exista. E drept că, în acest moment, dreptul la căsătorie al cuplurilor de același sex nu e expres prevăzut în Constituție și e explicit interzis în Codul Civil, prin articolele 258, 259, 277. Așa cum e legea română a anului 2017, nu numai că e definită căsătoria ca fiind bazată pe uniunea dintre bărbat și femeie, dar este interzisă și recunoașterea acelor căsătorii sau parteneriate legal înregistrate în alte state. Un cuplu de același sex, legal căsătorit în Marea Britanie sau în parteneriat în Grecia, nu are nevoie de divorț, cei doi pot pur și simplu veni în România pentru a nu mai fi recunoscuți ca familie, devenind doi străini.

Formularea neutră de gen din formula actuală a articolului 48 ar fi permis însă ca legiuitorul român să se uite la diversitatea modelelor de familie din jur, inclusiv la nevoile reale ale familiilor din România, să vadă recomandările neechivoce pe care Curtea de la Strasbourg le face în sensul recunoașterii și protecției familiei de fapt, arătînd că „noţiunea de «viaţă de familie» din articolul 8 nu se limitează numai la familii întemeiate pe căsătorie şi include şi alte relaţii de facto“ (cauza „X, Y şi Z – c. Marii Britanii“). Se putea deci ca Parlamentul să decidă că este cazul ca și cuplurile de același sex să fie recunoscute și protejate în România. Această potențialitate latentă a garantării drepturilor cuplurilor de același sex este unul dintre motivele mobilizării CpF. Preventiv, Coaliția vrea să se asigure că definiția constituțională a familiei, acest pat al lui Procust, e formatată pe modelul impus de ei și că cuplurile de același sex nu vor fi recunoscute.

Nici măcar Coaliția pentru Familie nu crede că definiția prin Constituție a familiei ca familie nucleară heterosexuală, „tradițională“, așadar, îi va determina pe oameni să-și trăiască diferit iubirea, respectul reciproc, angajamentul. Ca să demistificăm: introducerea definiției restrictive a căsătoriei e menită exclusiv să‑l sanc­ționeze pe cel diferit. Asta înseamnă că nu există acces la succesiune, o prezumție a bunurilor comune, recunoaștere ca aparținător în caz de spitalizare, de asigurare socială sau de pensie, protecție împotriva violenței domestice, recunoaștere ca membru de familie în cazul naturalizării. Miza nu este însă numai cuplul de același sex, ci identificarea ca diferit și nedemn de protecție constituțională a oricărui tip de familie care nu intră în acest tipar. Azi, sînt familiile homosexuale, nu cu mult timp în urmă, ținta erau familiile interreligioase sau interrasiale.

Astfel, o definiție de DEX a „suprimării“ și „componenta biologică“, pe care judecătorii constituționali au prezumat-o ca accepțiune originală, au devenit mai importante decît testul prevăzut în cazul restrîngerii exercițiului unor drepturi din articolul 53 din Constituție sau decît standardele europene, care vorbesc în mod constant despre marja largă a statelor de a reglementa căsătoria în funcție de tradițiile și cultura națională, fără însă a impieta asupra dreptului fiecărei persoane de a-și exercita dreptul la viață de familie. Interpretarea întoarsă spre trecut și bazată pe argumente de lingvistică și de intenție istorică a legiuitorului constituant din 1991, cu elemente de biologie, a fost preferată în locul unei interpretări dinamice în sensul spiritului legii, al adecvării interpretării normei la lumea în care trăim. Căci norma trebuie să se adreseze lumii de azi și nu celei de acum 100 de ani. Protecția familiei este un interes legitim al Statului și, din acest punct de vedere, adoptarea de legislație, de politici publice în acest domeniu e justificată, dar în cazul de față ar fi fost necesar să fie arătată și legătura logică dintre atingerea acestui obiectiv și restrîngerea dreptului la viață de familie și interzicerea expresă pentru viitor a dreptului la căsătorie pentru cuplurile de același sex.

• Ce are de cîștigat Statul din interzicerea recunoașterii unor familii care există și vor exista mereu, de fapt? Cum e mai bună, mai stabilă, mai sigură familia oricăruia dintre noi dacă este interzisă recunoașterea unei alte familii?

Înapoi la definiții: ce e căsătoria și ce e familia?

În mod paradoxal, chiar CCR surprinde tensiunea pe care o generează confuzia dintre cele două noțiuni, întreținută de Cpf. Curtea subliniază, în paragraful 40 al Deciziei 580, cu caractere îngroșate, complexitatea vieții de familie „cuprinzînd inclusiv raporturile de familie de drept, distinct de relațiile de familie rezultînd din căsătorie“. Cu toate acestea, nu vorbim de­spre Coaliția pentru Căsătorie, iar formularea propusă de inițiatorii autohtoni definește familia (și nu căsătoria) drept uniunea dintre bărbat și femeie diferit în toate celelalte șapte state membre UE în care există definiții restrictive ale căsătoriei.

Putem redefini o instituție civilă în baza prejudecăților religioase ale unei părți din populație? Sigur că da, numai că atunci ar trebui să renunțăm la pretenția de a ne legitima ca stat de drept, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme, și să ne definim ca teocrație. Fiecare dintre denominațiunile religioase are dreptul de a defini căsătoria religioasă, taina căsătoriei în cadrul propriului rit, în concordanță cu propriile credințe. Nu mai departe de acum o lună, pe 8 iunie, Biserica Episcopală a Scoției a decis prin vot, în cadrul propriului Sinod, să renunțe la definiția restrictivă a căsătoriei ca uniunea dintre bărbat și femeie din propriul canon. Din ce în ce mai multe grupuri religioase adoptă o definiție incluzivă a căsătoriei și a familiei, pentru că realitatea din jurul nostru este una incluzivă. Din ce în ce mai multe state adoptă o legislație pentru recunoașterea căsătoriei sau a parteneriatului dintre persoanele de același sex. De exemplu, în Uniunea Europeană, 22 dintre cele 28 de state membre au astfel de prevederi, singurele care fac excepție fiind acele state care au în comun experiența comunismului nedepășit în totalitate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și România. O notă aparte o merită Croația și Ungaria, state care, deși au adoptat definiții restrictive ale căsătoriei, au adoptat o legislație pentru recunoașterea parteneriatului între persoanele de același sex, protejînd astfel aceste familii.

• Putem pune egal între căsătorie și familie chiar prin textul constituțional?

Pornind de la statisticile INS, în România există 1.877.710 cupluri căsătorite cu copii, dar și 117.914 cupluri necăsătorite fără copii, cărora li se adaugă 121.404 cupluri necăsătorite cu copii și 626.149 de părinți care își cresc singuri copiii. 31% dintre copii se nasc azi în cupluri necăsătorite. Cum am putea exclude de la protecția legii și culpabiliza niște oameni numai pentru că ei trăiesc diferit?

Fiecare dintre noi are dreptul să aleagă felul în care-și organizează propria viață: singur sau în cuplu, căsătorit sau în parteneriat, cu copii sau fără. Uneori nici măcar nu ai de ales: îți asumi divorțul ca alternativă la o relație nocivă, îți asumi creșterea copiilor, îți asumi iubirea și grija pentru celălalt. Modelul de „familie tradițională“ propus acum de CpF ca model constituțional care ar trebui să stea la baza organizării societății e o variațiune a familiei „celulă de bază a societății“ din comunism. Mai trebuie doar precizată sancțiunea pentru cei care nu vor sau nu pot să se conformeze, și sancțiunea a apărut deja. Chiar și fără a ajunge la referendum, sîntem otrăviți cu toții deja de falsul slogan că majoritatea poate în mod legitim să decidă pentru minoritate, de agresivitatea cu care sînt negate drepturile persoanelor LGBT și, implicit, umanitatea acestora, de atacurile împotriva celor care au curajul de a exprima public o opinie critică în legătură cu acest demers inutil din punct de vedere juridic, ilegal și neconstituțional, promovînd ura ca politică de stat.

Ce urmează?

Senatul trebuie să se pronunțe și el. E greu de crezut că senatorii intens curtați și presați vor avea curajul să se uite la Constituție și la lege, să-și lase deoparte propriile prejudecăți și opinii și să afirme că legea fundamentală nu poate, în mod direct sau indirect, să încorporeze prejudecăți personale. Legal, există însă această posibilitate, fie a respingerii proiectului de lege, fie a reformulării textului în așa fel încît el să nu mai intre în contradicție cu drepturile fundamentale. Curtea Constituțională va avea și ea, din nou, un rol de jucat, de sperat că, de data aceasta, va fi unul activ. La fel și președintele, în virtutea responsabilității sale de a veghea la respectarea Constituției, ar putea să intervină, ar fi putut și încă poate să solicite Comisiei de la Veneția să elaboreze o opinie în legătură cu procedura referendară și cu substanța propunerii de revizuire.

• Dacă referendumul nu va avea loc – salvăm aproximativ 95 de milioane de lei cu care, de exemplu, s-ar putea construi aproximativ 60 de creșe; familiile românești vor avea mai departe aceleași probleme ca și acum, adică educația de calitate, accesul la servicii de sănătate adecvate, protecția socială; cuplurile de același sex vor fi în continuare lipsite de drepturi și alegerea lor de a avea relații durabile va fi ignorată sau ipocrit tratată ca imoralitate. Cei de la CpF vor fi chiar mai furioși decît sînt acum și o vor lua de la capăt.

• Dacă referendumul are loc, în cazul răspunsului afirmativ al populației – Constituția va fi modificată; familiile românești vor avea mai departe aceleași probleme ca și pînă acum, adică educația de calitate, accesul la servicii de sănătate adecvate, protecția socială; cuplurile de același sex vor fi în continuare lipsite de drepturi, dar, în mod ironic, o definiție restrictivă în Constituție nu ne va scuti de obligațiile pe care le avem, rezultate din tratatele internaționale de drepturile omului, și, mai devreme sau mai tîrziu, România va trebui să adopte un cadru legislativ de recunoaștere și de protecție a tuturor familiilor. Asta, dacă nu facem și un referendum pentru renunțarea la UE și la Consiliul Europei între timp. Cei de la CpF vor sărbători un pic, după care vor reveni chiar mai furioși decît sînt acum și o vor lua de la capăt pe restul temelor de interes: restrîngerea drepturilor sexuale și reproductive, interzicerea avortului, intervenția în educație pentru a reflecta rolurile de gen acceptate în familia tradițională (acelea în care mama la plăcinte coace, iar tata trage la rindea).

• Dacă referendumul are loc, în cazul răspunsului negativ al populației – cheltuim 95 de milioane ca să știm că societatea s-a maturizat și că ne-am asumat nu numai fondurile, ci și valorile europene; familiile românești vor avea mai departe aceleași probleme ca și pînă acum, adică educația de calitate, accesul la servicii de sănătate adecvate, protecția socială; cuplurile de același sex vor fi în continuare lipsite de drepturi, se vor simți însă cetățeni în propriul stat și nu niște paria. Cei de la CpF vor fi chiar mai furioși decît sînt acum și o vor lua de la capăt.

 

Romanița IORDACHE este avocat specializat în drepturile omului.