Departe de canon şi de drumul mare, aventurierul Valentin şi propria năzuinţă

În cîţiva ani de cînd îl cunoşteam, Valentin Nicolau mi-a vorbit despre atîtea lucruri, încît aş putea să scriu o carte. Ne-a legat de la început o imensă pasiune: Jung. „A fost un mare teolog“, mi-a scris într-o seară, după ce isprăvise de citit Amintirile. Tot atunci am aflat că Valentin Nicolau urmase cursurile Facultăţii de Teologie, la un moment dat, cînd simţise că viaţa lui s-a golit de sens. Probabil, puţini şi-l închipuie, la maturitate – după ce cunoscuse puterea, după ce fusese în vizorul presei, după ce, el însuşi, s-a războit cu cei mai influenţi politicieni şi cu reprezentanţi ai presei – aşezat, din nou, pe băncile unei facultăţi: Teologia de data asta. Şi totuşi…   N-aş vrea să-şi închipuie cineva că sîntem în situaţia unei convertiri. Valentin n-a fost niciodată un dogmatic. Pentru el, Dumnezeu a fost – aşa cum era şi pentru Jung – mai mult decît un crez, prilejul unei experienţe constante şi intense, mai mult decît supunere, curaj al viziunii. Eu l-am întîlnit într-un moment al vieţii lui cînd îmi putea vorbi cu nonşalanţă despre nebunia şi excesele care-i dădeau tîrcoale, despre sărăcia cruntă prin care trecuse, despre grijile legate de creşterea copiilor şi […]