Depresiile teroriştilor şi ieremiadele clero-naţionaliştilor

Dacă teroriştii aspiră la celebritate, fie ea şi postumă, presa occidentală nu le-o refuză. De la liderul Celulei Hamburg a grupării Al-Qaeda, pînă la delincventul solitar care a profitat de neglijenţele poliţiei din Nisa ca să comită atrocităţile de pe 14 iulie, sînt în vizorul presei mondiale toţi teroriştii din ultimii 15 ani, care comit cu succes atacuri în Statele Unite şi în Europa. Se comentează abundent în jurul sănătăţii lor mintale, se fac profiluri biografice, sînt intervievaţi părinţii (de obicei uimiţi) şi alte rude (care nu ştiu nimic). Din simpli anonimi, teroriştii devin peste noapte celebrităţi mondiale. Despre mai toţi aflăm post factum că sufereau de depresii sau schizofrenie. Vecinii declară, de cele mai multe ori, că atacatorul era „o persoană tăcută“.

Nu comentez prea mult faptul că există pe lume o mulţime de „depresivi“ care nu au predispoziţii violente şi nu devin terorişti sau spintecători în serie. „Depresia“ este orice, dar nu o scuză pentru masacre de toate felurile. Ceea ce mă interesează aici este atitudinea presei. Chiar nu-şi dă nimeni seama că e iresponsabil să dai atîta atenţie mediatică, mizînd pe audienţa sporită faţă de senzaţional, profilului psihologic şi biografic al teroriştilor? Această atenţie nu face decît să atragă noi „lupi singuratici“, desigur frustraţi, depresivi şi îndepărtaţi de practica „adevăratului islam“, spre comiterea de noi atacuri teroriste. Presa nu numai că banalizează răul, cu „bilanţurile“ sale, care prezintă victimele unor tragedii într-o lumină impersonală, ci îi şi glorifică implicit pe autorii masacrelor, insistînd prea mult asupra profilului lor.

Sofisme şi jumătăţi de adevăr

Să ne închipuim un tînăr imigrant adolescent sau un etnic străin neintegrat în societate, care trăieşte nişte crize specifice vîrstei, pe care le pune pe seama alienării faţă de cultura occidentală. E pasionat de jocuri video cu împuşcături şi explozii, trăind mai mult în lumea virtuală decît în cea reală. Brusc, află că un anumit Mohamed sau Ahmed, imigrant ca şi el, este „inamicul public nr. 1“, toată presa mondială vorbind numai despre el. De ce? Pentru că tocmai a comis un atac terorist. Dintr-un anonim aflat la periferia societăţii, teroristul x a devenit, astfel, cel mai „interesant“ personaj din lume. Nu contează că a fost neutralizat şi ucis. El e asemenea „eroului-învingător“ din jocurile sale video, care a cîştigat toate punctele şi are mai multe vieţi. Chiar dacă tînărul nostru, de obicei musulman nepracticant, a fost expus doar la o vulgată islamică, află cumva că „eroul“ este şi un „martir“ mort în „războiul sfînt“ împotriva infidelilor. Prin urmare, a dobîndit o faimă internaţională, o aură eroică, şi una de sfînt. Toate dintr-o lovitură, în urma unui singur atac de masă. Teroristul devine astfel, în mintea adolescentului nostru, o culme a realizării umane şi spirituale. Uciderile în masă, de­spre care presa scrie mereu, devin fascinante. Brusc, viaţa plină de crize şi depresii a adolescentului capătă un sens. Începe să caute pe Facebook „prieteni“ care îl întăresc în noua lui „credinţă“. Nu e o credinţă religioasă, tînărul nu merge la moschee şi nu se roagă, dar e ceva care îi „transfigurează existenţa“ şi îi dă, în final, o misiune.

Sau începe să facă, de unul singur, cercetări despre „arta de a ucide“. Pe urmă se înarmează şi începe să atace orbeşte în toate părţile, într-un loc populat din oraşul său sau în tren ori la un supermarket. Încearcă să fugă, dar poliţia îl împuşcă – sau, în varianta bavareză, se sinucide. Apar apoi ştirile: un nou atac comis de un „lone-wolf“, fie admirator al ISIS-ului, fie al ucigaşului de extremă dreaptă Anders Breivik. Şi cîteva articole care arată că tînărul era „depresiv“ şi suferea de o frustrare patologică. Părinţii intervievaţi confirmă că se afla sub tratament psihiatric.

La polul celălalt, se poate găsi, aşa cum s‑a întîmplat după masacrul de la Nisa, cîte un imam ce justifică fiecare nou atac ca pe o reacţie la „lipsa de toleranţă a societăţii occidentale faţă de construirea de moschei“. Ca orice cleric însetat de putere (din orice religie), şi acesta foloseşte sofisme şi jumătăţi de adevăr. Nu spune, de pildă, că teroriştii care au „reacţionat“ în acest fel nu erau interesaţi de practica religioasă tradiţională. „Credinţa“ care i-a îndemnat să comită atacurile era în realitate o ideologie fanatică sau un crez subiectiv, construit în propria fantezie bolnavă. Clericul foloseşte, în plus, ceea ce I.P. Culianu numeşte capacitatea religiei de a „transcende normele“, care poate fi exploatată de liderii religioşi pentru sporirea propriei lor puteri. Normele convieţuirii paşnice sînt eliminate instantaneu, în discursul clericului, prin invocarea drepturilor religioase, ce par a justifica orice. Clericul nu manifestă vreo simpatie pentru victimele nevinovate ale atacurilor, ci oferă doar „explicaţii“ ce raţionalizează actele agresorilor prin sofisme şi ieremiade despre cît de puţine moschei există în Occident – desigur, şi cît de puţine locuri de muncă şi centre de putere pentru imami.

Există, apoi, victimele musulmane ale atacurilor teroriste – un sfert dintre victimele masacrului de la Nisa, un atac revendicat de Statul Islamic –, fapt ce ar trebui să îndemne la o desolidarizare vizibilă şi vocală a musulmanilor de islamism, de Statul Islamic, de terorismul religios etc. O parte a islamului este, într-adevăr, fanatizată, însetată de putere şi de violenţe comise în numele acestei religii. Pe de altă parte, ura occidentală şi furia faţă de tot ce ţine de islam cresc, într-un mod uşor de înţeles, după fiecare atac terorist comis în numele islamului. După masacrul de la Nisa, un filozof francez de origine algeriană, Malek Chebel, a afirmat, spre deosebire de imamul care revendică mai multe moschei şi „libertăţi religioase“ pentru musulmanii din Franţa, că „francezii nu ar putea fi mai toleranţi decît sînt“. Desigur, e perspectiva unui intelectual raţional, nu a unui cleric împătimit de putere. Francezii sînt în general toleranţi, dar pretind o anumită „laicitate“ a spaţiului public şi a instituţiilor.

Pericolul mesianismelor naţionaliste

La rîndul lor, extremiştii naţionalişti din Frontul Naţional sînt intoleranţi, întrucît seamănă mai curînd cu imamul la care m-am referit mai sus: ei cred că naţiunea ar transcende normele toleranţei şi sînt însetaţi de o putere pe care să o exercite în numele acestei „entităţi sacre“. Deplîng în ieremiade interminabile „starea naţiunii“ invadate de imi­granţi şi subjugate de „corectitudinea politică“ a stîngii. Şi militează, desigur, pentru un „exit“ care să trezească ţara lor glorioasă din somnul vrăjit în pădurea adormită a UE. Naţiunea trebuie să se elibereze de străini, tăind toate legăturile cu ei. Numai o politică etnocratică ar putea-o salva. Etc.

Ce să alegi, aşadar, între o presă care glorifică negativ depresiile teroriştilor, invitînd implicit la noi acte similare, care să menţină audienţa diferitelor canale mediatice, şi mesianismele naţionaliste? Între urmaşii pragmatici ai lui Freud şi emulii europeni ai lui Nae Caţavencu şi Vadim Tudor?

Aş alege, pur şi simplu, cuvintele unui alt scriitor de origine franco-algeriană: „Nici o cauză nu justifică uciderea inocenţilor“; „Nu cunosc decît o singură datorie, aceea de a iubi“. Acel scriitor se numea Albert Camus.